Dan Caragea: Vorbe de duh și de luare-aminte (XVIII)

Dan Caragea

„ca peștele în apă”

Este o veche expresie care se referă, ca și „a fi în elementul său”, la faptul că ne simțim cu adevărat bine în mediul nostru, făcând activitatea pentru care suntem înzestrați etc.

Presupunem că la bază se află reprezentarea naturaleței și vioiciunii pe care peștele, cu corpul său fuziform, atât de bine adaptat mediului acvatic, ne-o provoacă atunci când înoată. Putem privi o pasăre în zbor, un animal deplasându-se pe pământ, dar parcă niciunul nu pare a se simți atât de bine ca „peștele în apă”. Să ne aducem aminte, pentru adâncirea impresiei, de o sculptură a lui Brâncuși, intitulată „Peștele”, unde artistul a sugerat însăși trecerea rapidă prin apă, impresionat fiind de viteză și suplețea formală a peștelui. Brâncuși a figurat parcă umbra acestei treceri, năluca ce sfredelește apele. Iată cum marele artist a dat parcă un răspuns artistic acelor întrebări pe care le auzisem la Coșbuc, în Moartea lui Fulger:

„Ce urmă lasă șoimii-n zbor?

Ce urmă, peștii-n apa lor?”

Dicționarele franceze datează expresia „ca peștele în apă” în secolul al XVII-lea, deși, încă din secolul al XIII-lea, se poate citi o reflecție ca aceasta: „je ne suis pas si aise com le poisson qui noe [nage]”. Așa cum spuneam și cu alte ocazii cu privire la sapiențialul colectiv, gândul, ca și vorba de duh, se pierd adesea în negura vremurilor și a umanității.

Expresia discutată aici se întâlnește, desigur, în spațiul romanic, dar și în germană, suedeză, rusă, sârbă… unde presupunem că ar fi fost împrumutată. La noi, nu știu dacă avem vreo atestare înainte de veacul al XIX-lea, însă acest fapt se datorează mai degrabă întârzierii literaturii profane scrise decât absenței înțelepciunii populare.

Scrie Slavici în Popa Tanda: „Iar cine e deprins cu răul, la mai bine nici nu gândește; sărăcenenilor le părea că, decât așa, mai bine nici nu poate fi. Peștele-n apă, pasărea-n aer, cârtița în pământ și sărăcenenii în sărăcie!”

„ca peștele pe uscat”

Contrariul expresii de mai sus este „ca peștele pe uscat”, sugerând că nimic nu poate fi mai potrivnic și nefiresc de îndurat decât „a nu fi în elementul său”.

Iată câteva versuri dintr-o Doină oltenească, culeasă de Vasile Alecsandri:

Voinicelul nearmat

E ca știuca pe uscat,

Voinicelul fără cal

E ca peștele pe mal.”

„a face (cuiva) capul calendar”

De când a început să fie publicat, calendarul era pe vremuri un fel de „almanah” pe scurt, cu date bisericești, astronomice, istorice, imposibil de ținut minte pe dinafară. Le dificultatea memorării sau la trăncăneala lungă și fără noimă face aluzie expresia când cineva ne spune atâtea încât ne face „capul calendar [călindar]”. Sensul de „zăpăceală” apare la mulți scriitori.

Vorbăria multă este sancționată. Ion Creangă scrie în Povestea lui Harap Alb:„— Ia tacă-ți gura, măi Gerilă! ziseră ceilalți. Acuși se face ziuă, și tu nu mai stinchești cu brașoave de-ale tale. Al dracului lighioaie mai ești! Destul acum, că ne-ai făcut capul călindar.”

Nicolae Gane arată, în Cânele bălan, silnicia copilului la limbile clasice: „Îmi era degrabă să ies din oraș ca să mă apropii mai curând de acel colț al pământului care se numește acasă, unde aveam să petrec două luni după cheful meu, fără pedagogi cu ochii pânditori, fără clopotul cel supărăcios, care mă trezea în toate diminețile din somn, fără latineasca și greceasca care-mi făceau capul călindar.”

Iată și o strofă din idila coșbuciană Supțirica din vecini:

„Eu o chem și-i spui de toate,

Multe toate,

Multe bune și-n zadar,

Nu-mi faci capul călindar!

Nu te cred și nu să poate!

Eu mă-ntorc: Ei du-te dar!

Capul mi-l proptesc pe coate,

Stau pe prag, pe gânduri iar.”

*

Și cum suntem ajunși cu cercetarea vorbelor de duh în luna sărbătorilor de iarnă, a veseliei și petrecerilor, la cumpăna anilor, să mi se îngăduie să citez din „Calendar” de Ion Luca Caragiale:

„DECEMBRE, 31 zile – ziua de 9 ore – noaptea de 15.

La 4, pătrarul din urmă; la 13, luna nouă; la 19, pătrarul întâi; la 27, luna plină.

Gerul îngheață becurile felinarelor pe ulițe. Primăria hotărește a așeza la fiecare răspânte câte o sobă de tuci. Un amic al guvernului va fi însărcinat, fără leafă, numai cu diurnă, să meargă la Paris spre a cumpăra sobele, cari vara vor putea servi și la altceva.”

 Dan Caragea – Critic literar/Portugalia