Dan Caragea: Paralele inegale (I) – „Pe frontul de Est nimic nou”

„Suntem în criză… Trăim o criză fără precedent… Lumea trece printr-o criză multiplă…”. În limbajul opinenților și al analiștilor vieții sociale și politice de la noi, în limbajul presei în general, cuvântul „criză” este unul dintre cele mai frecvent auzite sau citite în ultimele luni. În Dicționarului limbii române, litera C, coordonat de Sextil Pușcariu (1940), găsim următoarele sensuri.

CRÍZĂ s. f . Crise.

1°. (Med.) Faza gravă (schimbare dintr-o dată, în bine s. în rău) în cursul unei boli (acute); interval critic (cu manifestări violente), periculos, dar hotărâtor în dezvoltarea, în bine sau în rău, a unei boli (BIANU, D. S.), „opintirea naturei să facă o prefacere iute într-o boală” (STAMATI); p. ext. schimbare subită în starea fizică sau psihică a cuiva (vorbind de accidente nervoase, ca spasmele, isteria, epilepsia, eclampsia BIANU, D. S.) Pasiunea este o stare anormală a sufletului… și terminarea ei… constituie totdeauna o criză intelectuală și fizică, a cărei scară variază de la plâns până la nebunie. MAIORESCU, CR. I 103. Mihai Vardaru… trecea printr-o criză a sufletului. C . PETRESCU , Î. I 12. Criză de nervi s. nervoasă = atac de nervi. Criză hepatică.

2°. P. a n a l. Moment critic, greu, fază primejdioasă și hotărâtoare prin care trece societatea, viața politică, comerțul, industria s. finanțele unui stat, perturbație care schimbă starea normală a lucrurilor, face mai dificilă viața (economică a) unei societăți; lipsă de afaceri, de vânzare, în lumea negustorilor, c h e s a t; lipsă a ceva necesar vieții materiale s. celei sufletești. Criză monetară = lipsă de monetă suficientă în circulație. Criză ministerială = intervalul care se scurge de la demisia unui guvern până la formarea și instalarea celui următor. Trii cântice ne sânt… cunoscute… trii crize a vieții României. A. RUSSO, S. 112. Criză de conducători, de oameni mari, de caractere. Epocă de criză a romanului, a poeziei. [Și: (formă grecească) crísis † s. f. POLIZU].

— N. după fr. (lat crisis, din gr. χρίσις „decizie”, de la χρίνω „despart, separ”). Cf. c r i t i c.

Să insistăm mai mult asupra sensului de bază, ca să înțelegem cum au apărut folosirile figurate. La origine, este un termen medical și se referă la fazele acute ale unei boli. Termenul a fost împrumutat la noi din franceză, care, la rândului ei, l-a luat, pe cale cultă, din latina imperială, iar aceasta din greacă. Este atestat în franceză la 1468, cu sensul medical (vezi, mai sus, sensul 1). Ulterior, TLFi înregistrează crise de passions (1685), crise de nerfs (1825), crise politique (1814), crise financière (1823), crises commerciales (1837). Propunem provizoriu, ca primă atestare, această frază din romanul Ciocoii vechi și noi (1862-1863), de Nicolae Filimon:

„Aceste simptome ce prevesteau o mare criză politică nu rămaseră mult timp ascunse minții cei agere a postelnicului Andronache și a lui Păturică. De aceea amândoi se sileau a strânge bani cu orice preț, ca să poată lupta în contra nenorocirilor ce puteau să-i ajungă prin căderea protectorului lor.”

Astăzi vom vorbi mai pe larg despre criza sanitară. Am atestat termenul în 1999, dar poate fi anterior:

„Criza sanitară și factorii ei. Din cele de mai sus putem trage concluzia că, începând din 1991, România se confruntă cu o adevărată criză a sănătății […]” Cornelia Mureșan, Evoluția demografică a României: tendințe vechi, schimbări recente, perspective: 1870-2030, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1999, p. 160.

Criza sanitară despre care se vorbește zilnic se referă la dificultățile sistemului nostru sanitar de a face față pandemiei. De la început trebuie spus că niciun sistem sanitar nu face față unui număr excesiv de îmbolnăviri într-o perioadă scurtă de timp. Astfel, țara noastră a înregistrat medii oficiale de peste 14.000 de îmbolnăviri și 400 de morți zilnic. Numărul de morți și ocuparea paturilor de la ATI (peste 1.800) ne arată cât de slab este răspunsul sistemului sanitar la situații de supraaglomerare. Acestea sunt, în linii mari, faptele.

Mulți jurnaliști m-au întrebat cum de a reușit Portugalia să fie în fruntea Europei la vaccinare și de ce la noi oamenii manifestă o atât de mare reticență față de această măsură de prevenție adoptată pretutindeni pe glob. Am să încerc aici un răspuns privind caracteristicile „agravante” în privința țării noastre.

1. Mentalitatea. Ar fi o eroare să credem că popoarele Europei au o mentalitate uniformă, comună. O serie de studii din secolul trecut ne conferă o idee asupra psihologiei, ideilor și credințelor fiecărei etnii. În lumea de azi, poporul român crede în Dumnezeu, mai ales într-un Dumnezeu care preferă românul altor neamuri, în viața de apoi, în „ce ți-e scris”. Este superstițios, alungă spiritele rele, dă de pomană, nu crede în știință, merge la doctor în ultimul ceas, îi detestă pe cei „ajunși” pentru că sunt „hoți”, crede că statul trebuie „să ne dea”. Este invidios, pizmaș și leneș. Casele românilor arată sărăcăcios ca acum o sută de ani, curățenia e precară, oamenii se spală rar, consumă mult alcool și grăsimi. Vezi în toate satele „babe” și „moși”, par aceiași de cincizeci de ani, nu au habar pe ce planetă trăiesc, dar sunt idealizați de descendenți. Bătrâna cocoșată care scoate pâinea din vatră e o imagine emblematică a cultului ancestralității sfinte. Țara e plină de simboluri naționale, tricolorul e pretutindeni, de la instituții până la sticlele de palincă, jumătate din casele românilor au closete în curte, femeile se îmbracă deseori în ii, toți exaltă pe rețele sociale viața liniștită din copilăria în care se jucau „cu cheia de gât”, românii sunt convinși că mâncarea comercializată e falsă, toxică, plină de e-uri. Cu toate acestea, pentru bani, acceptă să facă o serie infinită de servicii, multe transgresând ușor morala și chiar legea.

Mă veți întreba: este aceasta o schiță de portret suficient de individualizatoare? Am spune că nu, pentru că această mentalitate est-europeană o regăsim în unele țări din fosta Iugoslavie, dar, mat ales, în Bulgaria, România, Moldova, Ucraina, Belarus, Rusia, Georgia. Ce au aceste țări în comun? Sunt foste state comuniste, dintre cele mai marcate de stalinism, fiind toate de confesiune creștin-ortodoxă. Grecia este excepția, pentru că fondul său este altul, iar țara nu a cunoscut comunismul. Mai mult, România este în zona „întârziată” a Europei, deși are aere cosmopolite. Este, prin urmare, firesc ca, deși membre ale Uniunii Europene, România și Bulgaria să se afle în coada țărilor rezistente la indicația de vaccinare masivă a populației.

2. Statul fără autoritate. În România, în acești treizeci de ani de așa-numită democrație, statul și-a pierdut prestigiul în ochii cetățenilor. Clasa politică este privită global ca o clasă de nemernici hulpavi și corupți, care se îmbogățesc peste măsură și cărora nu le pasă de popor. Chiar dacă românii susțin un partid sau altul, această susținere e umorală, condiționată de influența unei anume prese sau propagande. În fond, viața lor nu se schimbă, România bate pasul pe loc, iar societatea e tot mai săracă. Așadar, parlamentul, guvernul, chiar și președinția republicii sunt compromise. Nicio putere nu are autoritate, puterea comportându-se debil, cu ezitări, imatur și, adesea, iresponsabil. În ultima vreme am asistat la ruperea unei coaliții fără o viziune de perspectivă, la modul cum partidele și-au întors reciproc spatele, refuzând formarea unui guvern cu puteri depline. Este limpede că niciun partid nu pare interesat să guverneze în deplină criză sanitară și energetică. Și acesta e doar începutul.

La impotența statului de a preveni și lupta cu o epidemie, se adaugă vocea debilă a bisericii ortodoxe române. Mai mult, o serie de preoți și figuri din ierarhia bisericii s-au pronunțat împotriva vaccinării populației. Este un alt fapt necunoscut în lumea catolică sau protestantă. Pe de o parte, biserica a construit centre de sănătate și de terapii paliative, pe de alta, lasă slobode voci care par „ieșite din minți”. Sfaturile preoților și duhovnicilor pe această temă sunt criminale. Ele țin de zădărnicirea combaterii bolilor. Cu toate acestea, BOR nu a vorbit răspicat prin patriarh, ceea ce este o situație cel puțin jenantă. Este regretabil că statul tolerează, complice parcă, aceste atitudini.

Nici armata nu a reușit să conducă campania, așa cum s-a întâmplat în Portugalia. Dl. Valeriu Gheorghiță nu este viceamiralul Henrique Gouveia e Melo, iar soluțiile sale de „convingere” a populației s-au dovedit ineficace și lipsite de imaginație. Ceva pare totuși că începe să se schimbe. Ici colo apar oameni cu capacități de lideri: sunt primari, medici care au reușit să convingă comunitatea și iată că avem sate sau comune care par „ocolite” azi de pandemie.

3. Medici, specialiști, „păreriști”. Aflăm cu tristețe ca medicii și personalul sanitar nu sunt cu toții vaccinați, aceștia fiind „prima linie”, ceea ce nu este ușor de acceptat. Cum a reacționat șeful campaniei la o asemenea „rezistență” chiar în rândul celor care se ocupă de sănătatea populației? Este greu de imaginat o astfel de toleranță, mai mult să aflăm că acești medici dau sfaturi împotriva vaccinării, lucru de negândit în Portugalia la care ne-am raportat comparativ. La noi, eșecul statului duce la haosul din sistemul sanitar și din mintea populației.

Lamentabil este și faptul că, fie nu au reușit să explice ce este un vaccin, deși în România au existat vaccinări obligatorii dinainte de Primul Război Mondial, fie că s-au exprimat prea mulți și prea confuz, fie că unii medici au lansat „păreri” în contradicție cu tot ce se publica mai valoros în lume. Astfel, medici fără înțelegerea profundă a virusologiei au lansat suspiciuni nenecesare. Într-o țară ca Portugalia, astfel de specialiști nu au avut acces la niciun post de televiziune și nu s-au exprimat pe rețelele sociale, fără riscul de a fi sever pedepsiți.

4. Presa, rețelele sociale și demonizarea vaccinării. O parte a presei din țara noastră a făcut opoziție vădită și insistentă la vaccinarea anticovid. Antena 3, România TV sunt două posturi cu audiență mare și care au făcut din primăvară până nu demult o anticampanie jalnică, tolerată de stat, deși intra perfect în „zădărnicirea combaterii bolilor”. Cum este posibil ca într-o pandemie să fie tolerate astfel de comportamente? Este limpede că pe plaiurile noastre există o altă concepție despre ce este acceptat sau nu în stările de necesitate, de urgență sau de calamitate prin care trecem…
5. Ce spune antivaccinistul? Românul, fie că se proclamă dac liber, fie că are el informații sigure, neagă virusul, neagă boala. Dacă acceptă că e vorba de o boală, acesta nu e mai rea decât gripa, iar el, „un munte de om”, nu se sperie de așa ceva. Preferă să înfrunte cu pieptul deschis boala pentru a se imuniza. Alții spun că pandemia a fost concepută în laborator cu banii lui Bill Gates pentru a scădea brusc populația lumii, acțiunea este condusă de oculta mondială, iar guvernul mondial va transforma populația lumii într-o masă de marionete manipulate de acest guvern. Aceștia bagă odată cu vaccinul cipuri în oameni care comunică pe rețele 5G. De aceea, românii vor lupta pentru a învinge și de data acesta amenințarea globală. Boala, spun alții, este de origine extraterestră, niște ființe de pe alte planete vor să ocupe pământul, atacând mai ales România. Habotnicii spun că e lucrarea diavolului. Ș.a.m.d.

Nu te poți vaccina, pentru că prin vaccin ți s-a programat moartea, femeile și de optzeci de ani vor deveni sterile, infertilitatea la tinere se manifestă cam trei generații, ne vor crește malformații pe corp, bărbații sunt și ei pândiți de impotența veșnică, iar ADN-ul, despre care nu se știe ce e, se schimbă, astfel poate să-și apară un ochi căprui și altul albastru, poți să devii blond dacă ești brunet, iar sexul se schimbă și el.

Adesea, românul invocă dreptul său la alegere, nimeni nu îi poate impune un tratament, el este liber să decidă. Dar omul în societate nu poate face întotdeauna ce vrea, libertatea lui este subordonată regulilor conviețuirii sociale. O persoană bolnavă de cancer poate refuza tratamentul, el își face rău, eventual, doar sieși, de aceea această libertate este garantată constituțional. Dar în pandemie? Când opțiunea mea poate duce la infectare, iar infectarea mea duce la infectarea altora. Dintre aceștia, unii din infectați pot ajunge la ATI sau chiar deceda. Sunt eu responsabil pentru moartea acestor persoane? Involuntar, da. De aceea, din punct de vedere social, cetățeanul trebuie să facă tot ce este în puterea sa pentru a zădărnici propagarea bolii. Acesta este judecata corectă pe care românii nu și-au însușit-o pentru că educația lor este spontană, nu reflexivă, umanistă, promovată în familii sau instituții de învățământ.

De ce Portugalia a avut o campanie de succes și este astăzi pe primul loc în Europa? Iată câteva din răspunsurile culese de la dragii și isteții mei compatrioți:

Portughezii sunt mai puțin dezvoltați, mai puțin informați, mai temători și mai ascultători. Majoritatea sunt analfabeți funcționali, se sperie de armată, fac tot ce li se spune, nu li s-a spus adevărul, toate asta sunt numai minciuni.

Aș vrea totuși să închei într-o notă optimistă bazată pe creșterea numărului de vaccinări din ultimele zile. Cu mortul la ușă, românii par a înțelege în sfârșit că vaccinarea este, în momentul de față, singura cale care trebuie urmată cu perseverență.