Dan Caragea: Mic îndreptar ortografic, ortoepic și de punctuație – Scrierea cu literă mică (I)

Dan-Caragea

În lumea de azi, mesajele scrise apar pretutindeni. Le întâlnim pe stradă, pe afișe și indicatoare, în magazine, pe etichete, alături de tot ce se vinde, pe șosele, la intrarea și ieșirea din localități etc. Omul contemporan trăiește într-o lume prolixă, înconjurat de mesaje de felurite genuri și concepute cu felurite scopuri.

Analiza întregului univers textual prezent în realitatea imediată depășește cu mult limitele impuse acestui articol. De aceea, mă voi referi cu precădere la scrierea acelor texte produse de industria cărții, de media, de administrația publică, precum și de sistemul educativ, unde norma ar trebui să fie imperativă.

În acest cadru, mult mai restrâns, scrierea cu literă mică sau mare depinde de poziția cuvântului în enunț, de natura cuvântului (substantive comune sau proprii, pronume și locuțiuni pronominale de politețe, abrevieri, simboluri etc.), de natura textului (filozofic, religios, poetic, administrativ), precum și de intenția stilistică care permite, uneori, tratarea emfatică sau peiorativă a unor cuvinte în interiorul enunțului.

Stabilirea unor reguli, specifice fiecărei limbi, este absolut necesară, mai ales că observăm astăzi importul nediscriminat al normelor ortografice străine, îndeosebi, engleze, care perturbă tradiția limbii noastre. În majoritatea cazurilor ignoranța, incultura în materie de limbă română și chiar nepăsarea ne conduc la schimonosirea permanentă a ceea ce ar trebui să fie înțeles ca patrimoniu național.

Și încă un avertisment: în materie de limbă, regulile sunt create pentru menținerea unei anumite coerențe, în afară căreia riscăm să devenim inteligibili și nu, așa cum ne reproșează unii, pentru a ține limba într-o iluzorie cămașă de forță.

Conservatorismul și înnoirea sunt deopotrivă necesare, cum buna și justa folosire a limbii este un prinos adus neamului. Dacă limba ar dispărea, ar dispărea și poporul. Mai mult, buna, corecta, îngrijita și eleganta folosire a limbii este o garanție a performanțelor culturale ale semenilor.

Nu e cu putință să avem scriitori, profesori, jurnaliști, politicieni, juriști de valoare slujindu-se cu toții de o limbă sărăcită, corcită cu englezisme inutile, așa cum auzim, din păcate, pretutindeni în șubrezita noastră țară.

Intelectul de rasă este pe cale de dispariție și, odată cu el, aspirațiile noastre la excelență culturală. Cum bine s-a observat, vârfurile inteligenței culturale românești sunt astăzi, în mod covârșitor, sub nivelul intelectualilor din România interbelică. Dar aceasta este o altă poveste.

Dacă mi-am permis să-mi exprim și acum credința, este pentru că mai sper într-o revigorare a nației, cu condiția ca tinerii să-și ia în serios această misiune. Apelurile vin din multe părți, dar, din păcate, răspunsul noii generații nu se aude așa cum ni l-am dori.

Revenind la oile noastre, pe care nu ar trebui să le vedem nici prea albe nici prea negre, să ne avertizăm cititorul că ne vom ocupa aici, cu precădere, de acele cuvinte care apar scrise, în funcție de context, fie cu literă mare, fie cu literă mică, fapt ce poate genera confuzii.

SCRIEREA CU LITERĂ MICĂ

Se scriu cu literă mică (inițială), conform DOOM:

Substantivele comune și toate celelalte părți de vorbire (cu excepția unor locuțiuni pronominale de politețe, tratate mai jos) când aceste apar în interiorul propozițiilor.

Verbele, la începutul propozițiilor, când se trece de la vorbirea directă la vorbirea indirectă, independent de semnul de punctuație care încheie vorbirea directă:

„– Ei, acu ai înțeles? zise George oprindu-se în mijlocul cântecului.

– Las’ că l-am prins, mormăi Briceag pornind să tragă cu mai multă încredere.

– Am sosit, George, strigă Ilie întinzând sticla.

– Iute te-ai întors, vorbi celălalt bând și trecând îndată rachiul lui Ilie ca el să poată reîncepe dăscălirea lăutarilor.

– Nouă nu ne dai un păhărel, vere? se linguși Holbea, zgândărindu-l cu arcușul.

– Să vă dau, cioroilor, fire-ați ai naibii! râse George foarte mulțumit că au să vadă toți cum cinstește el pe țigani.

– Beți-o toată, zise apoi către Găvan când vru să-i înapoieze sticla.”

(REBREANU, L., Ion)

După puncte de suspensie sau semne finale (cu excepția punctului), când ceea ce urmează este în strânsă legătură cu partea anterioară:

„Ocări… batjocuri… suduituri… acuzări de otrăvire prin vitriol…”

(CARAGIALE, I. L., O făclie de Paște)

„Profesorul: Ce meșteșug are, boule? Ce-i? popă? negustor? hengher?

Ionescu: Nu, domnule… pantofar, zice că-l cheamă d. Costescu.”

(CARAGIALE, I. L., Emulațiune)

După două puncte (în afară cazurilor în care urmează vorbirea directă sau un citat):

„Nu, eu nu înțeleg călătoriile ca cei mai mulți, adică: de a se face robul unui plan și, în urmare, de a alerga țintă pe linie dreaptă până la țelul propus, fără a se abate din cale și făr[…]ndrăzni de a ieși din rolul de mașină drumeață.”

(ALECSANDRI, V., Iașii în 1844)

(continuare în numărul viitor)

Dan CarageaCritic literar, critic de artă, critic de teatru, publicist, eseist și traducător român. Este lusitanist, specialist în psihologie și lingvistică computațională. Debutul său în critică a avut loc încă din clasa a X-a, în revista liceului «Frații Buzești» din Craiova, publicând de atunci o serie de articole și studii de specialitate în reviste din țară și din străinătate. Treptat, eseurile și studiile sale și-au lărgit tematica, îndreptându-se spre lumea artei (din 1983, odată cu intrarea sa la Teatrul Odeon, se specializează în critică de teatru), literaturii și a psihologiei.

 

vorbesti-corect-LGD [800x600]