CHESTIUNI DE GRAMATICĂ A LIMBII ROMÂNE (I): FONEMELE

În viața de zi cu zi, oamenii comunică între ei. Principala formă de comunicare umană este vorbirea, adică folosirea unei anumite limbi în procesul comunicării orale. Firește, și animalele comunică între ele, dar vorbirea este o activitate specific umană. Numai oamenii au darul vorbirii. Noi emitem și receptăm sunete − diferite de sunetele produse de animale −, cu ajutorul cărora formăm cuvinte care, la rândul lor, se înlănțuie alcătuind propoziții și fraze.

Sunetele produse și receptate de vorbitorii unei anumite limbi sunt de o enormă diversitate, iar, dacă am dori să le înregistram pe toate, ne-am da repede seama că numărul lor tinde spre infinit. Astfel spus, niciun individ nu rostește de două ori același sunet cu absolut aceleași caracteristici, chiar dacă noi nu sesizăm diferențele.

Să ne gândim, de exemplu, la sunetul [a]. Între altele, „a” este o exclamație care exprimă diverse stări sau emoții:

„‒ A, ce mă bucur că ai venit! Te-am sunat acasă, dar soţia ta mi-a spus că tocmai ai plecat, mă întâmpină Gogu”. (Petru Cimpoeșu, Celălalt Simion)

„ȘEFUL (cordial): Aaa! Am onoarea, dom’profesor. Lume nouă.” (Mihail Sebastian, Steaua fără nume)

„‒ A, ce mizerie mi-ați lăsat! Ce gălăgie ați făcut toată noaptea! Și duhoarea de aici, de pe scară! Dar asta o să aibă consecințe, ascultați-mă pe mine!” (Eva Baronsky, Mozart se trezește)

În primul exemplu, „a” exprimă plăcerea sau satisfacția. În al doilea exemplu, „a” exprimă entuziasmul sau admirația. În ultimul exemplu, „a” exprimă indignarea. Citirea corectă ne obligă să rostim acest cuvânt pe tonuri diferite sau să îi lungim emisia (exemplul al doilea). Vom mai da un exemplu. Sunetul [e] din „sete” este mai deschis decât [e] din „semn”. Sunetul [e] din „sentiment” este ușor nazal în comparație cu [e] din primele două exemple. Astfel, în funcție de personalitatea fiecăruia, de stare sa afectivă, de situația sau contextul în care se află, sunetele nu vor fi pronunțate niciodată la fel.

*

Să ne gândim acum la o persoană care suferă de dureri în gât, la cineva care este răgușit, la un copil căruia îi lipsesc dinții din față, la un tânăr care poartă un aparat de corecție dentară, la o persoană care nu poate respira pe nas din pricina unei răceli etc. Să ne imaginăm că toate aceste persoane ar fi invitate să pronunțe același cuvânt, să spunem „smântână”. Am observa, cu siguranță, că nu există rostiri identice, ci, cel mult, asemănătoare.

Cu toate acestea, înțelegerea a ceea ce se aude este posibilă pentru că omul are capacitatea de a recunoaște o emisie, chiar dacă sunetele sau cuvintele nu sunt niciodată pronunțate la fel. Aceasta înseamnă că avem capacitatea de a separa esențialul de variațiile individuale. Astfel, creierul nostru este pregătit să distingă un număr limitat de sunete și să recunoască când este vorba de același sunet sau cuvânt indiferent de vorbitorul concret care l-ar fi pronunțat.

De acest inventar limitat de sunete specific fiecărei limbi se ocupă fonologia. Fonologia ne permite, așadar, restrângerea mulțimii infinite de sunete produse în vorbire la un număr restrâns de sunete invariante, numite foneme.

Astfel, dacă într-un cuvânt, schimbând un sunet cu un altul, înțelesul se schimbă, atunci aceste sunete, care nu țin cont de pronunțările particulare ale fiecărui individ, sunt două foneme distincte ale acelei limbi.

Cum ajungem însă la acest inventar relativ restrâns de foneme? Una din cele mai cunoscute reguli este aceea a comutării. De exemplu, dacă în cuvântul „vară”, schimbăm pe [r] cu [m] și obținem „vamă”, un cuvânt cu alt înțeles decât „vară”, atunci [r] și [m] sunt două foneme ale limbii române. Este suficient ca, într-un anumit context, un sunet să comute cu altul pentru a dovedi faptul că aceste sunt foneme.

În fonologie există un sigur [a], indiferent de multitudinea de variații individuale, și care se opune lui [ă], [e], [i], [o], [u]. Exemple: par față de păr, pir, por, pur.

Și acum se impune o distincție. Întrucât fonetica studiază sunetul ca fenomen fizic, material și concret (structura acustică, cum se produce acesta etc.), fonologia studiază fonemul ca reprezentare mintală, generală și abstractă.

*

Fonemele limbii române se împart în vocale, semivocale și consoane.

VOCALELE sunt foneme sonore rostite fără zgomot. Ele pot fi pronunțate îndelung, neîntrerupt, într-o singură emisie a vocii. Vocale sunt muzicale și, de aceea, am putea fredona o melodie slujindu-ne doar de vocale.

Vocalele sunt foneme de bază, indispensabile și suficiente pentru a forma silabe.

În limba română sunt șapte vocale: [a] ca în cal; [ă] ca în măr; [î] ca în înainte, vânt; [e] ca în vers; [i] ca în inimă, ytriu; [o] ca în opt; [u] ca în tub. Acestea pot ocupa orice poziție în cuvânt, cu excepția lui [ă], care apare foarte rar în poziție inițială: ăl, ăsta, ăla.

Pe lângă acestea, mai există o vocală asilabică, numită, de obicei, i șoptit [ⁱ]. Este vorba de o vocală neaccentuată, scurtă, care apare la finalul unor cuvinte, întotdeauna după consoană, și care nu poate forma silabă: albi, pantofi, monahi, viteji, vandali, pomi, bani, șerpi, culori, coloși, nunți, gârbovi, auzi etc.

■ Reguli de ortoepie și ortografie

[a]  ̶  Se scrie și se pronunță a, nu ea, după j sau ș, în rădăcina cuvântului: așa (nu așea); așază (nu așează); deșartă (nu deșeartă); înșală (nu înșeală); șade (nu șeade); șase (nu șease); șapte (nu șeapte); jale (nu jeale).

Se scrie și se pronunță a, nu ia, după e sau i în hiat, în cuvintele neologice: agre-a (nu agre-ia); cre-a (nu cre-ia); sublini-a (nu sublini-ia); pari-a (nu pari-ia).

[ă]  ̶  Se scrie și se pronunță ă, nu e, după j sau ș, în rădăcina cuvântului: grijă (nu grije); plajă (nu plaje); îngrașă (nu îngrașe); ușă (nu ușe).

Aceeași regulă, la formele de plural ale substantivelor terminate în -are: angajări (nu angajeri); amenajări (nu amenajeri); încurajări (nu încurajeri); încrucișări (nu încrucișeri); înfățișări (nu înfățișeri); îmbrățișări (nu îmbrățișeri); descătușări (nu descătușeri).

Se scrie și se pronunță ă, nu e, în prepoziția: după (nu dupe).

[î]  ̶  Se scrie și se pronunță â, nu i, în sufixul de gerunziu al verbelor polisilabice de conjugarea a II-a, terminate în -ea în hiat: agreând (nu agreind); creând (nu creind); procreând (nu procreind).

Se scrie â, nu î, în cuvintele compuse sudate, în care al doilea element începe cu î: bineînțeles (nu bineânțeles); subînțeles (nu subânțeles); neînsemnat (nu neânsemnat).

[e]  ̶  Se scrie și se pronunță e, nu ă, în prepozițiile: de, pe (nu dă, pă).

[i]  ̶  Se scrie și se pronunță i, nu ii în cuvântul cunoștință (nu cunoștiință). Greșeala se datorează asemănării cu știință, conștiință.

Autor: Dan Caragea (Portugalia)
Critic literar, publicist, eseist, critic de artă, critic de teatru și traducător român. Este lusitanist, specialist în psihologie și lingvistică computațională. Din 2011, Senior Editor în cadrul redacției Occidentul Românesc.