București – orașul colocvial protagonist de film

Bine, domnule, dumneata vrei să te însori cu toate fetele din București deodată? (citat din piesa de teatru „Funcționarii de la Domenii”, de Petre Locusteanu)

Nu știm ce gânduri au trecut la 21 septembrie 1459 prin mintea legendarului Principe Vlad Țepeș, când, în calitate de domn al Țării Românești, a emis primul act de atestare documentară a localității care avea să devină reședința Curții Domnești. Dracula a avut mai apoi o moarte prematură și violentă, dar vestigiile Cetății de Scaun s-au păstrat intacte până în zilele noastre. Cu puțin noroc și fantezie, plimbându-ne printre ele astăzi, ne putem închipui zbuciumul care l-a stăpânit pe atunci, preocupat de soarta poporului său asuprit de otomani. Vizavi de ruine, la vestitul Han al lui Manuc – adresă medievală echivalentă cu un hotel de cinci stele din zilele noastre – ne putem continua în tihnă periplul imaginar prin orașul care respiră istorie prin toți porii.

Bucureștiul a rămas agitat până astăzi. Chiar dacă nu mai are motive să se teamă de invadatori, peisajul său actual continuă să perpetueze nărăvașul neastâmpăr specific orașelor  balcanice multicolore. Gândurile care trec astăzi prin mintea vizitatorilor săi sunt însă mai ușor de ghicit: Nimeriți în mijlocul acestui adevărat stup de oameni, turiștii moderni au nevoie de ceva timp ca să se dezmeticească. Orașul-vârtej îi prinde în mrejele sale de seducător inegalabil.

Una dintre cauzele forfotei sale amețitoare este densitatea mare a populației. Pe o suprafață de circa 228 km², locuiesc aproape două milioane de oameni (adică în jur de 10% din populația totală a României!). La ore de vârf,  numărul lor se dublează.

Metroul este principalul cărăuș de transfer între oraș și zona metropolitană. Însumând circa 77 km în lungime, construcția subterană este o minune inginerească săpată cu mari sacrificii în terenul nisipos și instabil al câmpiei. Aproape 600.000 de oameni călătoresc zilnic în rețeaua sa, unele dintre stații fiind atât de frumoase încât au devenit obiective turistice.

Bucureștiul a fost construit pe șapte dealuri, asemenea celor șapte coline ale Romei. Legenda spune că întemeietorul său ar fi fost un păstor cu numele de Bucur. Ca mai toate capitalele europene, contează cu un evantai larg de edificii, construite în stilurile cele mai diverse, cum îi stă bine oricărui oraș respectabil de pe bătrânul continent, lucru care face dificilă o catalogare a sa unilaterală.

Edificiile mai vechi, cum sunt Curtea Veche, Biserica Domnească sau clădirile datate din epoca medievală emană o atmosferă de soliditate și bun gust cumpănit, cu nuanțe orientale. Altele, de dată mai recentă, cum sunt Ateneul, Palatul Regal sau Arcul de Triumf sunt elegante, sofisticate, în stil neoclasic sau neobaroc, respectiv eclectic. Din perioada interbelică, în care Bucureștiul monden și interlop era supranumit „Micul Paris”, se păstrează edificiile în stil „Belle Epoque”. Controversate sunt însă clădirile din epoca modernă, purtând pecetea diferitelor stiluri preferate de diriguitorii care s-au perindat la fruntea țării în ultimele decenii.

Epoca socialistă și-a lăsat amprenta sa dureroasă, răzând practic de pe fața pământului o mare parte din dezordonatele mahalale care imprimau orașului inegalabilul său fler dezinvolt („Altminteri, mahalalele întregeau celebritatea însăși a capitalei”, citat din filmul „Bariera”, 1972). Pe locul lor s-au trasat liniile drepte ale largilor bulevarde și artere de circulație care-l brăzdează în lung și în lat. De asemenea, tot pe atunci s-au construit pentru muncitorii atrași în capitală blocurile monoton de simetrice de prin cartierele-dormitor.

Din acea perioadă a secolului XX datează și mega-edificiile concepute spre a impresiona poporul prin dimensiunile lor hiperbolice. Cel mai faimos dintre ele este Palatul Parlamentului (pe vremuri Casa Poporului), cea mai grea, cea mai scumpă și cea mai mare clădire administrativă pentru uz civil din lume. În stadiu de finalizare se află și Catedrala Mântuirii Neamului, pe cale să devină cea mai mare biserică ortodoxă din lume (atenție, Bucureștiul deține nu mai puțin decât 248 de lăcașuri de cult ortodoxe!). Dar nu despre clădiri ci despre spiritul orașului ar trebui să vorbim aici.

Inima Bucureștiului bate într-un ritm alert, cu tente romantice. Ca într-un Montmarte supradimensionat, centrul punctat de tarabele vânzătoarelor de flori, amplasate pe la colțuri de stradă, înveselește trecătorii. Florile sunt abundente la București, practic sunt un bun de larg consum! Terasele cafenelelor romantice ne întâmpină, de asemenea, la tot pasul. Pe fundalul verde al parcurilor amenajate în jurul lacurilor numeroase – Herăstrău, Floreasca, Tei, Colentina, Cișmigiu ș.a. –  se pot întreprinde oricând plimbări romantice, sugerând lejeritatea vieții acestui popor latin, aruncat la marginea continentului în decorul sentimental-idilic al deloc efemerului său destin de fluture.

Personajul bucureștean tipic, Mitică, e un tip descurcăreț și săritor, vivace și locvace, profund ancorat în realitățile de tot felul (inclusiv în cele care nu-l privesc direct). Mitică e înainte de toate cetățeanul vigilent, care se implică, dornic să ia atitudine, dar și dispus oricând să iasă la o bere. Stilul său guraliv, ușor penetrant, nu deranjează, pentru că e un tip incredibil de spumos. Bonom șarmant te face să uiți de necazuri, cu condiția să-i faci o cinste la o terasă.

Pendantul feminin al lui Mitică se regăsește în tinerele cochete, cântate prin nemuritoare canțonete („Fetițe dulci ca-n București în toată lumea nu găsești…”, din filmul „De trei ori București,” 1967). Predilecția pentru comunicare imprimă orașului caracterul său de agoră predestinată conversațiilor colocviale. Nu este o întâmplare faptul că Bucureștiul este ales să fie gazda multor întruniri, conferințe, convorbiri,  festivaluri și tratative. Cu bucureștenii se poate vorbi despre tot și despre toate, în mijlocul lor te simți imediat luat în seamă, tratat cu prietenie și umor, ca într-o familie. Cum bine remarcă un personaj din comedia „B.D. în alertă” „E de ajuns să fi sosit de 2 minute ca să-ți faci o impresie despre bucureșteni.”

Vă veți întreba poate de ce insist cu citatele din filmele dedicate Bucureștiului. Ei bine, pentru că ele sunt foarte multe și pentru că redau în modul cel mai potrivit atmosfera sa unică. Chipul schimbător al orașului se potrivește ca platou de filmare în aer liber oricărui gen de montare cinematografică, pornind de la suspans, dramă, comedie, SF și mergând până la monumental istoric, sau futurist. Prețurile moderate atrag producătorii cei mai diverși; unele dintre cele mai renumite producții hollywoodiene s-au filmat la București! În plus, având o rată a criminalității extrem de scăzută față de capitalele europene, Bucureștiul punctează la capitolul siguranță (atenție, furturile minore nu se contabilizează aici).

Schimbările de „decor” survin la tot pasul iar succesiunea anotimpurilor este mai pronunțată decât prin alte locuri. Iarna, zăpada „adoarme” uneori orașul, transformându-l într-o feerie de basm, spre disperarea edililor, care sunt mereu luați prin surprindere de prima ninsoare. Verile caniculare, în schimb, obligă la repaus și scalde prin lacurile de agrement. Toamna colorează cerul și copacii, umplând aerul cu arome de must și grătar, iar primăvara inundă străzile cu mărțișoare aducătoare de noroc și cu ghiocei proaspeți.

Nu este însă obligatoriu să fii celebru pentru a te simți ca-n filme la București. Orașul are efect de drog, devorând și insuflând energie în același timp. Un exemplu clasic de patriotism local manifest este eternul duel fotbalistic dintre echipele capitalei (Steaua, Dinamo și Rapid). Dar nu este nevoie să fii suporter pentru a simți pulsul fierbinte al orașului. Eu însămi m-am izbit de el încă de la primul contact.

Copilă fiind pe atunci, am fost pe loc răpusă de caniculă, biruită de ritmul infernal în care se învârtea totul în jurul meu. Căzând prompt la pat, în acea noapte febrilă, mi-am jurat că nu voi rămâne în acel blestemat cazan clocotitor decât exact timpul necesar absolvirii studiilor. Cinci ani mai târziu, cu diploma în buzunar, fidelă promisiunii mele, am plecat spre orașul natal, ce-i drept fără prea multă tragere de inimă. N-am rezistat acolo decât două săptămâni. La scurt timp m-am regăsit bătând la porțile capitalei, cu inima săltând de bucurie, tânjind după iureșul său nestăvilit. Microbul îmi intrase în sânge.

Când pune stăpânire pe tine, Bucureștiul te ține încleștat între blestem și binecuvântare, jucându-se voluptuos cu tine și tăvălindu-te pe claviatura emoțiilor în toată vastitatea lor. Niciun alt oraș din România nu-l concurează la capitolul adicție. Închei, pentru ilustrare, cu un ultim citat, preluat dintr-un alt film îndrăgit:

„Uite, eu când mă întorc în București, chiar dacă am lipsit așa o zi sau două, mi se pare curios că orașul a existat fără mine.” („Ilustrate cu flori de câmp”, 1975)

Autor: Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Benissa – Spania). Economist, scriitor și jurnalist, promotor de cultură, traducător. Senior Editor în cadrul redacției Occidentul Românesc.

Foto: pixabay.com