Aroganța și prostia: un cuplu perfect în dansul ridicolului

Pentru adulții care cred că aroganța e un semn de superioritate

Să ne înțelegem din capul locului: nu e o rușine să nu știi. Rușinos e, însă, să nu știi că nu știi și, în același timp, să porți aroganța ca pe un parfum scump, stropit cu generozitate pe pielea ignoranței.

Aroganța, în formă concentrată, se recunoaște ușor: vorbește tare, întrerupe, nu are întrebări, doar certitudini și îți aruncă priviri de pe vârful Everestului unde crede că locuiește. Iar prostia? Ei bine, prostia e fericită în compania unei astfel de aroganțe. Se simte iubită, protejată. Cei doi formează un cuplu de invidiat: el, prostul fudul, ea, aroganța umflată cu pompa neînțelegerii.

Aroganța este adesea o mască tragicomică. Sub ea stă un om care nu suportă ideea că ar putea greși. Un om care confundă tăria cu tupeul, diploma cu înțelepciunea și volumul vocii cu validarea universală. E genul care, în fața unei opinii contrare, nu ascultă, ci doar așteaptă să-și reia monologul.

Psihologii spun că aroganța este o strategie de apărare. O fațadă. O manieră de a transmite: „Sunt perfect, nu mă contrazice, că îmi crapă ego-ul!” Dar să nu fim răi. Să nu uităm că, în spatele acestei superiorități ostentative, se ascunde un copil speriat, care a învățat că, dacă pare destul de sigur pe el, poate păcăli lumea. Și uneori chiar reușește. Lumea e grăbită. Nu mai are timp să facă diferența între valoare și autosuficiență ambalată frumos.

Adevărata prostie e liniștită. Nu e neapărat agresivă. E constantă. Nu cere explicații. Nu se complică. Și, mai ales, nu se îndoiește de sine. Are certitudini de beton, păreri despre orice și, preferabil, zero lecturi. Dacă citește, citează greșit. Dacă gândește, o face rar și prost.

Și totuși, prostia nu e chiar singură. E curtată constant de aroganță, cu care formează o echipă redutabilă în orice discuție de Facebook, „ședință pe WhatsApp” sau, Doamne ferește, în politică. Conform studiilor de specialitate, există o observație științifică celebră: oamenii care știu cel mai puțin sunt cei mai siguri pe ei. În traducere liberă: dacă nu știi nimic, dar nu-ți dai seama, ești în topul încrederii de sine.

De aceea, prostul arogant are o aură de invincibilitate. El știe tot. Doar că nu știe ce nu știe. Și nici nu vrea să afle. În schimb, cei care chiar au ceva în cap au și o doză de îndoială. Pun întrebări, nu pretind că dețin adevărul absolut. Dar, din păcate, în bătălia comunicării publice, certitudinea urlată bate adesea rațiunea rostită calm.

Când aroganța devine virtute. Aici e problema. Lumea în care trăim a rebranduit aroganța. Nu mai e un defect de caracter, ci un „stil personal”, o „asertivitate sănătoasă”, un semn că „știi ce vrei”. Dacă mai ai și o funcție, o diplomă sau niște followeri, ești deja profetul propriei păreri. Astfel, omul arogant ajunge să creadă sincer că e superior, când, de fapt, nu e decât un actor slab într-o piesă prost regizată. Dar cu aplauze din partea altor aroganți.

Ce ar fi de făcut? Soluția nu e umilirea celor aroganți. (Ei se simt și așa în centrul atenției.) Soluția e educația. Nu cea formală, cu diplome și CV-uri, ci educația gândirii. Curajul de a spune: „Nu știu, explică-mi.” Înțelepciunea de a asculta fără să pregătești contraargumentul în timp ce celălalt vorbește. Capacitatea de a admite că uneori ai greșit. Asta, dragii noștri cititori adulți, e virtutea reală.

Data viitoare când întâlniți un om foarte sigur pe el, foarte convins că are mereu dreptate, foarte vocal și foarte disprețuitor… întrebați-vă: „E chiar deștept sau doar sigur pe prostia lui?” Răspunsul vine singur, cu un zâmbet amar.

Autor: Kasandra Kalmann Năsăudean
Imagini: Occidentul Românesc

Editorial publicat în ediția tipărită Occidentul Românesc numărul 169, mai 2025

Nota Redacției:

Kasandra nu este doar jurnalistă, ci o conștiință publică activă, un spirit fondator și o forță de coeziune în diaspora românească. Imigrantă, fondatoare, redactor, editor, voluntar. Aceste titluri nu sunt simple etichete, ci mărturii ale unei vieți dedicate cu devotament cauzei românilor de pretutindeni. Din 2010, lună de lună, Kasandra dă formă și substanță unei publicații devenite reper identitar pentru mii de români din străinătate: Occidentul Românesc. Cu o experiență solidă în presa românească din SUA și Spania, semnează articole care nu doar informează, ci inspiră, promovând valori fundamentale: demnitate, respect reciproc, responsabilitate. Prin fiecare rând scris, prin fiecare analiză lucidă, Kasandra conturează nu doar povești de viață, ci direcții; nu doar relatări, ci conștiință.