Lecția Oradea și iluzia tehnologiilor salvatoare: România energetică între reformă reală și agitație administrativă

În fiecare ciclu politic, România pare să descopere câte o soluție miraculoasă pentru problemele sale structurale. Au fost, pe rând, privatizările prezentate drept panaceu universal, apoi digitalizarea ridicată la rang de dogmă administrativă, iar în ultimii ani regenerabilele și prosumatorii au devenit simbolurile unei promisiuni aproape mesianice: energia ieftină pentru toți. Astăzi, noua tehnologie salvatoare poartă numele de „baterii”.

Tema nu este însă dacă stocarea energiei este utilă. Evident că este. Orice sistem energetic modern are nevoie de flexibilitate, echilibrare și capacitate de adaptare la noile realități tehnologice. Problema apare în momentul în care un instrument tehnologic util, dar limitat ca rol, este transformat, prin discurs politic și presiune administrativă, într-un substitut pentru lipsa reformelor structurale.

Aici se află adevărata miză a dezbaterii generate de informațiile privind condiționarea aprobării bugetului Hidroelectrica de asumarea unor investiții masive în baterii. Nu discutăm doar despre o investiție. Discutăm despre modul în care statul român continuă să construiască politici energetice prin impuls politic, presiune mediatică și sloganuri, în locul unei arhitecturi coerente bazate pe expertiză, modelare și strategie pe termen lung.

România a accelerat în ultimii ani dezvoltarea regenerabilelor și a prosumatorilor fără ca Sistemul Energetic Național să fie pregătit pentru această transformare. S-au făcut anunțuri spectaculoase, s-au acordat stimulente și s-a cultivat ideea că simpla instalare de capacități verzi va produce automat energie ieftină și stabilitate. Realitatea s-a dovedit însă mult mai complicată. Rețele insuficient modernizate, digitalizare incompletă, lipsa unor mecanisme mature de echilibrare și o coordonare instituțională fragmentată au transformat această tranziție într-un proces vulnerabil și dezechilibrat.

Astăzi, efectele acestei abordări sunt deja vizibile. Volatilitatea pieței spot crește, costurile de echilibrare se amplifică, apar congestii locale și limitări de evacuare, iar nota de plată începe să fie transferată, ca de fiecare dată, către consumatorul final. În loc să fie corectate cauzele structurale, discursul public mută atenția către noua soluție miraculoasă: bateriile.

Numai că bateriile nu produc energie și nu repară disfuncționalitățile unui sistem energetic administrat incoerent. Ele nu înlocuiesc investițiile în rețele, nu compensează lipsa de coordonare instituțională și nu pot substitui competența managerială sau existența unei piețe funcționale. Sunt doar un instrument tehnic de flexibilitate, iar eficiența lor depinde integral de regulile pieței, de transparența licitațiilor, de mecanismele de remunerare și de disciplina operațională a întregului sistem.

În absența acestor condiții, există riscul real ca bateriile să devină nu soluția problemelor energetice, ci următoarea schemă prin care se redistribuie privilegii și rente într-un sistem deja fragilizat de improvizație și politizare.

De aceea, întrebările ridicate de Asociația Energiei Inteligente sunt legitime și necesare. De ce 1.500 MW? Care este fundamentul tehnic al acestei ținte? Există studii privind adecvarea sistemului, modelări tehnice, simulări referitoare la reducerea dezechilibrelor sau analize cost-beneficiu? Sau discutăm, din nou, despre o cifră aleasă pentru efect politic și mediatic? În energie, cifrele fără fundament tehnic devin propagandă.

La fel de problematică rămâne și perpetuarea mitului potrivit căruia mai multe regenerabile înseamnă automat energie mai ieftină. Experiența europeană contrazice aceste simplificări populiste. Țările cu o penetrare ridicată a regenerabilelor se confruntă simultan cu volatilitate accentuată, costuri uriașe de rețea și necesități masive de investiții suplimentare în infrastructură și echilibrare. Energia accesibilă nu apare din sloganuri și nici din simpla instalare contabilă de MW. Ea apare doar atunci când există rețele solide, management performant, piețe funcționale și investiții corelate inteligent. În absența acestora, fiecare nouă tehnologie riscă să devină doar o altă poveste frumoasă vândută publicului.

Aici intervine ceea ce comunicatul AEI numește, inspirat și dureros de realist, „lecția Oradea”. Sistemul de termoficare performant al orașului nu a fost construit prin improvizație administrativă și nici prin populism energetic. A fost rezultatul unei guvernanțe bazate pe consultare, expertiză, etapizare și disciplină în implementare. Au existat analize, simulări, recalibrări și validări înaintea execuției. Exact opusul „haiduciei administrative” care domină prea des decizia publică românească.

Aceasta este, de fapt, marea diferență dintre reformă și agitație. Reforma construiește instituții și mecanisme stabile. Agitația produce doar șocuri temporare, spectacole politice și rotația clientelelor din jurul banilor publici.

România pare să funcționeze tot mai des exclusiv în logica intervenției de criză. Deși există direcții, structuri, consilii de administrație, mecanisme de monitorizare și sute de persoane plătite pentru supravegherea companiilor energetice de stat, apare periodic nevoia ca un prim-ministru să „scuture pomul” pentru ca sistemul să reacționeze. Acesta este, poate, cel mai grav semnal dintre toate. Nu mai discutăm despre o problemă punctuală de management, ci despre o slăbiciune profundă a arhitecturii instituționale.

Într-un stat funcțional, deviațiile sunt detectate din timp, performanța este monitorizată continuu, iar corecțiile sunt instituționale, nu spectacole de panică administrativă. Dacă însă întregul sistem depinde de apariția temporară a unui lider energic care provoacă șocuri politice pentru a debloca mecanismele, atunci România nu are doar o problemă energetică. Are o problemă de guvernare. Iar aceasta nu poate fi rezolvată nici cu baterii, nici cu sloganuri și nici cu tehnologia salvatoare a fiecărui ciclu electoral.

România are nevoie de ceva mult mai greu de construit și infinit mai important: disciplină instituțională, competență tehnică, predictibilitate și capacitate reală de coordonare strategică. În lipsa acestora, orice tehnologie nouă va fi absorbită de același sistem vulnerabil, ineficient și clientelar, care transformă adesea ideile bune în costuri suplimentare pentru cetățeni. Problema nu este tehnologia. Problema rămâne, încă o dată, modul în care aceasta este administrată.

Articol semnat de: Mircea Fluieraș, redactor la Occidentul Românesc

Mircea Fluieraș abordează cu rigoare și echilibru teme de actualitate, de la administrație publică și politici fiscale la realitățile cotidiene ale românilor din diaspora. Atent la evoluțiile din România și Spania și la contextul internațional, Mircea oferă informații verificate și relevante, cu impact direct asupra cititorilor. Stilul său se remarcă prin claritate, responsabilitate și respect pentru adevăr, contribuind la consolidarea unei prese independente și credibile în paginile Occidentului Românesc.

Redacția Occidentul Românesc
Publicația românilor din Occident, cu prioritate în Peninsula Iberică
Independentă, demnă, neînregimentată
Din 2010, cu voce proprie și răspundere editorială