VIAȚA ȘI OPINIILE LUI JOSÉ SARAMAGO

I-aș cere, prevenitor, cititorului îngăduință pentru o spovedanie. Când, în 1990, l-am cunoscut pe José Saramago în Portugalia, la el acasă, am trăit câteva contrarietăți emoționale care mi-au prilejuit, ani de-a rândul, reflecții și eforturi de conciliere în forul meu interior. Mai întâi, durerea pricinuită de radicalismul politic al omului, fapt care nu se împăca, în emoționalitatea mea, cu acea desăvârșită omenie a creatorului, așa cum o receptasem eu din lectura uneia din capodoperele sale: Memorialul mănăstirii (1982).

Astfel, după o superbă cină, Saramago mi-a ascultat o bună bucată de vreme exaltarea legată de prăbușirea comunismului în Europa, dar mai cu seamă în România, exaltare din care spiritul său ascuțit a decelat structura unui anticomunist primar. Ulterior, cu abilitate, dar și cu robustețea convingerilor, și-a expus punctul de vedere al marxistului de neclintit care încă mai spera în resurecția „adevăratului comunism” ce urma să edenizeze planeta. Nici măcar evocarea victimelor regimului, a temnițelor de la Gherla și Pitești, nu l-au înduplecat. Mi-a răspuns lapidar: „Și totuși a meritat!”. Nu îmi amintesc ca cineva, față de care să fi nutrit atâta venerație înainte de a-l cunoaște în carne si oase, să îmi fi dat senzația de neuitat că înghițisem un cub de gheață. Am depășit cumva acea perplexitate paralizantă, vizitându-i, preț de un sfert de ceas, camera de lucru unde așezase și traducerea românească a Memorialului pe raftul cu traduceri, și unde am înțeles că își scria operele la calculator, spre satisfacția mea tecnofilă. Mi-am permis chiar o glumă, spunându-i că „înlocuise condeiul cu PC-ul” (PC făcea aluzie și la Partidul Comunist, al cărui membru de marcă era).

Reîntorși în sufragerie, Saramago a citit cam două capitole din ultimul său roman, Evanghelia după Iisus Hristos, cu aerul celui care îți împărtășește o taină, prezicându-i o apariție furtunoasă. Și așa a și fost. Romanul avea sa-i aducă amărăciunea unui conflict deschis cu António de Sousa Lara, pe atunci secretar de stat la Ministerul Culturii, și care considera cartea lui Saramago o „blasfemie”, o insultă de neiertat la adresa unui popor în majoritate catolic. Această lectură mi-a dezvăluit a doua fațetă aspră a omului, în acea seară de pomină: radicalismul său antireligios, manifestat printr-o înțelegere exclusiv „realistă” a Noului Testament.

Aș împrumuta cuvintele unui scriitor și prieten, Baptista-Bastos, pentru a închide portretul, în pace cu mine însumi, după un răstimp de două decenii: „Exista în el o atenție minuțioasă pentru lucrurile vieții, fie ele de natură materială sau transcendentală. Și știa mult, mult mai mult despre religie și despre textele sacre decât mulți dintre preopinenții care îl criticau. José Saramago învățase de timpuriu că o idee se înrâurește cu o altă idee și că sintezele parțiale produc imobilism. Am conversat de multe ori despre natura marxismului, noțiunea de partid, riturile obedienței, imperativele conștiinței și paradoxurile istoriei care, cum se știe, este o zeiță oarbă.” (Baptista-Bastos, A Aproximação a Um Retrato, Lisboa, Bertrand, 1996).

Acest NU saramagian împotriva puterii, religiei, a strâmbătății felului cum este tocmită lumea, a devenit chintesența crezului său civic care l-a însoțit toată viața. Regăsim acest refuz, nuanțat și adesea convingător, în interviuri, discursuri publice, conferințe ale căror miez, cu aprobarea scriitorului, au ieșit la lumină adunate într-o carte notabilă: José Saramago en sus palabras (2010), de Fernando Gómez Aguilera, unul din apropiații săi în „autoexilul” din Lanzarote, o insulă din arhipelagul Canare. Nu aș fi însă just, întorcându-mă la impresiile din acea seară lisaboneză, dacă nu aș evoca și partea luminoasă a omului. Am simțit-o, după priceperea mea, în momentele de iubire dintre el și Pilar del Rio, jurnalista și traducătoarea care i-a fost mereu alături în ultimii douăzeci de ani de viață. Cei doi se sărutau fără sfială, fără perturbarea prezenței străine, iar Saramago s-a ridicat de mai multe ori din fotoliu doar pentru a-i cere o îmbrățișare.

Un documentar, José și Pilar, realizat de brazilianul Miguel Gonçalves Mendes și de binecunoscutul Pedro Almodóvar, face acum deliciile cinefililor în Portugalia, Spania, Brazilia… Dintre multele fraze memorabile spuse de Saramago în acest film, am ales-o pe aceasta: „Eu am idei pentru romane, ea are idei pentru viață. Nu știu ce este mai important.” La un an de la trecerea lui în neființă, iată că apare, tot în Spania, scrisă de același Fernando Gómez Aguilera și o biografie cronologică: José Saramago. La consistencia de los sueños (2011). Scrisă cu acribie și talent, cartea este, neîndoios, o referință de neocolit pentru cei ce vor urma acest drum. Mitul omului a început să se zămislească. Și nimic nu mă poate bucura acum mai mult decât să aflu că un scriitor român, al cărui nume nu poate fi încă dezvăluit, își încearcă puterea creației și afinitățile sufletești într-un roman pe tema morții lui Saramago, temă pe care scriitorul portughez a abordat-o, de atâtea ori, cu remarcabilă temeritate, fiindcă știa că sufletul lui – parafrazez din Memorial – nu se va ridica la stele, ci se va așeza la adăpostul unui măslin, pentru că pământului îi aparținea și lui… Pilar.

Autor: Dan Caragea (Portugalia). Critic literar, publicist, eseist, critic de artă, critic de teatru și traducător român. Este lusitanist, specialist în psihologie și lingvistică computațională. Din 2011, Senior Editor în cadrul redacției Occidentul Românesc.

SARAMAGO DESPRE EL ÎNSUȘI

„Sunt o persoană pașnică, fără demagogie nici strategie. Spun exact ceea ce gândesc. Și o fac într-un mod simplu, fără retorică. Oamenii care se adună să mă asculte și care, în independența lor, sunt sau nu de acord cu ceea ce gândesc știu că sunt onest, că nu încerc să cuceresc sau să conving pe nimeni. Se pare că onestitatea nu este prea folosită în vremurile de azi. Aceștia vin, ascultă și pleacă mulțumiți, precum cel care are nevoie de un pahar de apă rece pe care îl găsește aici. Nu am nici cea mai mică idee despre ceea ce voi spune când mă aflu înaintea oamenilor. Dar întotdeauna spun ceea ce gândesc. Nimeni nu va putea spune că l-am înșelat. Oamenii au nevoie să li se vorbească cu onestitate.”

José Saramago, 2003

„Știu ceea ce este, știu ceea ce spun, știu pentru ce o fac și prevăd, în mod normal, consecințele a ceea ce spun. Dar nu este o dorință gratuită de a provoca oamenii sau instituțiile. Este posibil că să se simte provocați, dar aceasta este problema lor. Întrebarea pe care mi-o pun este de ce aș tăcea când se întâmplă unele lucruri care ar merita un comentariu mai mult sau mai puțin caustic, mai mult sau mai puțin violent. Dacă am spune cu toții exact ceea ce gândim – când chiar ar avea rost – am avea o altă formă de a trăi. Trăim într-o apatie care se pare că a devenit congenitală și, de aceea, mă văd obigat să spun ceea ce gândesc despre ceea ce mi se pare important.”

José Saramago, 2008

„Mi se spune că interviurile au meritat efortul. Eu, ca de obicei, mă îndoiesc, poate pentru că am obosit să mă tot ascult. Ceea ce pentru alții ar putea fi o noutate, pentru mine s-a transformat, cu trecerea timpului, într-o mâncare pe care tot o reîncălzești. Sau, și mai rău, mi se amărăște gura de certitudinea că o sumedenie de lucruri înțelepte pe care am putut să le spun de-a lungul vieții nu vor avea, la urma urmei, nicio importanță. Și de ce ar avea? Ce semnificație are zumzetul albinelor într-un stup? Oare le servește cumva ca să comunice unele cu altele?”

José Saramago, 2008

„Cred că mi s-au pus toate întrebările posibile. Eu însumi, dacă aș fi fost jurnalist, nu aș fi știut ce să mă mai întreb. Răul vine de la puzderia de interviuri pe care le-am dat. În orice caz, mă străduiesc să răspund cu seriozitate la ce mă întreabă, ceea ce îmi dă dreptul de a protesta împotriva frivolității unor jurnaliști pe care nu îi interesează altceva decât scandalul sau polemica gratuită.”

José Saramago, 2009