După şpaga la găleată în vămile Schengen ale României sau mafia din portul Agigea, după telenovela crengii de tei care face minuni frânelor trenurilor intercity, chiar nu mă mai miră nimic din tot ce se întâmplă prin România pentru că şpaga, mafia și minciuna sunt politice şi filosofie de stat. Și uite așa, dorinţa de a pleca din ţară porneşte şi încheie orice discuţie purtată zilele acestea. Mai mult ca oricând, soluţia unui trai decent pare că este dincolo de graniţe. Criza economică şi măsurile de austeritate ale Guvernului lasă România fără români. Mii de medici, asistenţi, profesori sau programatori au părăsit deja ţara, iar alte câteva mii sunt pe picior de plecare. Chiar şi pe timp de criză economică, toate ţările, cu excepţia României, au dublat fondurile pentru sănătate şi le-au triplat pe cele pentru cercetare. Organizaţia Mondială a Sănătăţii susține că în momentul în care migraţia medicilor într-o ţară depăşeşte 2%, statul trebuie să introducă cod roşu şi să ia măsuri. În România trebuia introdus cod super-roşu, în condiţiile în care, angajaţii din sistemul de sănătate părăsesc România valuri, valuri…
Doar codru-i frate cu imigrantul român
De ani şi ani de zile majoritatea imigranţilor români fie că trăiesc în Europa sau pe alte continente, au uitat ce înseamnă greul, o duc mai bine şi sunt mulţumiţi de ceea ce au realizat. Se felicită între ei pentru că au reuşit să se rupă de sărăcia din România şi tot de atâţia ani lucrează printre oameni civilizaţi, care ştiu să spună te rog, sau, mulţumesc. Muncesc nici mai mult nici mai puţin decât în România dar cu o remuneraţie decentă care le permite să facă două sau trei excursii pe an, care le permite să asigure copiilor lor un trai decent, care le permite să-şi plătească toate impozitele fără a se plânge. Dar mulţi dintre imigranţii care o duc bine în străinătate au o părere de rău. Înstrăinarea de cei de acasă, de familie. De prietenii din copilărie. De prietenii adevăraţi! Sigur că fiecare dintre noi avem prieteni noi printre cei cu care conviețuim în țara de adopție. Ne vizităm cu colegii de serviciu, amercani, spanioli sau germani, ieşim împreună la iarbă verde sau la spectacole însă, niciodată nu vom avea acea relaţie deschisă, fără ocolişuri, fără frici, ca cea pe care am avut-o cu cei care ne-au însoţit pe parcursul copilăriei, a adolescenței, cu cei cu care am crescut şi ne-am maturizat, pentru că prietenii noi sunt mai mult prieteni de conjunctură, de serviciu, de obligaţie sau pur şi simplu surogat. Prieteni cărora nu le putem pretinde să ne înţeleagă pentru că ei nu au trecut prin greutăţile prin care am trecut noi cu cei de acasă, pentru că ei nu ştiu ce înseamnă să intri într-un magazin şi să găseşti rafturi goale, pentru că ei nu ştiu ce înseamnă să faci foamea cu prietenul tău şi să împarţi ultimul cartof şi ultimul codru de pâine cu acesta.
Răutatea, bârfa și învidia, sport național la români?!
Viaţa ne învaţă că niciodată nu-i prea târziu să pierzi sau să câştigi un prieten. Trebuie doar să învăţăm să recunoaştem la pipăit stofa cea mai bună, cu aspect comercial dar putredă în interior. Iar că loviturile prin spate despre care auzim zi de zi sau citim în diverse publicații sunt la modă și bârfa, nu mă mai miră pentru că există români care sunt adevăraţi maeştri în domeniu. În faţă sunt numai zâmbet şi bunăvoinţă iar în spate te lovesc cu sete şi multă invidie pentru ceea ce eşti şi ai reuşit să obţii de la viaţă cu multă muncă, seriozitate, corectitudine şi enorme sacrificii. Şi cu toate că aceşti maeştri în detractare şi persiflare sunt la un pas de prăbuşire în prăpastia fără fund şi fără întoarcere, totuşi mai au puterea să-şi arate frustările şi viaţa devenită praf şi pulbere acuzând în stânga şi-n dreapta ca şi cum cineva ar fi de vină pentru viaţa lor mizerabilă prabuşită în totalitate. Şi singura lor preocupare este aceea de-a ataca pe toată lumea cu vorbe-n vânt. Vorbele-s vorbe, dar mă întreb cum reuşesc să aştearnă pe hârtie câteva fraze când sunt recunoscuţi ca făcând parte dintre acei agramaţi fără studii, dar cu vocabular şi comportament de foşti activişti pcr!? Îşi spun de ani de zile ziarişti sau scriitori şi mâzgălesc tot felul de articole şi cărţulii în care scriu despre românii de acasă, despre românii din diaspora. Și nu de bine, pentru că nu sunt în stare, ci numai și numai de rău. Toate popoarele au uscăturile lor dar dacă ne vom denigra în permanență neamul, atunci ce să mai aşteptăm de la străini? Dar nu mă mai miră nimic, pentru că astfel de indivizi îi întâlnim și în România și în străinătate. Români plini de invidie şi răutate care nu au reuşit să-şi depăşească condiţia după evenimentele din 1989 chiar dacă unii au luat drumul străinătăţii. Oameni care niciodată nu vor reuşi să se bucure sincer de realizările celor din jur, care niciodată nu vor avea prieteni adevărați alături, care niciodată nu vor avea o relaţie stabilă sau o familie adevărată. Oameni care nu vor avea resursele necesare să plângă cu cei ce plâng, ci vor fi tentaţi întotdeauna să se bucure de necazurile celorlalţi şi să aducă acuze grave şi nejustificate celor care prin muncă, seriozitate și sacrificii au ajuns pe culmi, loc unde aceşti frustaţi nu vor ajunge niciodată. Vor sfârşi prin a se afunda şi mai mult în mocirla mediocrităţii, a minciunilor, şi a nemerniciei lor comuniste în care au trăit şi din care nu au reuşit a se desprinde nici după ani şi ani de trai prin străinătăţuri unde democraţia există iar cei buni sunt apreciaţi la adevărata lor valoare.
Kasandra Kalmann Năsăudean