Pentru a înțelege ce se întâmplă într-o societate, care este mersul ei şi ce şanse are s-o cârmească spre viitor, ori să se înfunde într-unul dintre trecuturile negre prin care a mai rătăcit şi altă dată, cred că ar fi cât se poate de util să calculăm şi un alt fel de PIB, mai precis unul pe prostie. Cel care a înţeles contribuţia prostiei, în toate formele ei de manifestare, la starea comunităţilor umane, a fost Erasmus din Rotterdam (teolog și erudit olandez, catalogat drept „primul european conștient”).
Într-o vară, pe când călătorea prin Europa anului 1508, s-a gândit că ar putea să-i facă o plăcere bunului şi înţeleptului său prieten Thomas Morus, dedicând-i aceste gânduri, sistematic orânduite, asupra unui subiect rareori atins de pana filosofilor, a sociologilor, ca să nu mai spun de cea a economiștilor. În textul lui Erasmus, Prostia ţine un discurs, lăudându-se pe sine, mai precis contribuţiile sale, ce nu pot fi nicicum tăgăduite, la mersul lucrurilor omeneşti, de la filosofie şi religie, până la politică şi artă, fără să ignore nici treburile zilnice ale omului de rând.
Ce dimensiune și culoare are criza noastră, a imigranților? Depinde unde ne aflăm pe mapamond! Cam tot atât, dacă nu mai mult încă, depinde de resursele de care dispunem (mărime/structură), de mecanismele care ne sunt accesibile pentru a reînnoi aceste resurse (sau a dobândi altele) pentru a ne duce traiul la un anume standard de consum şi confort. Acest lucru este valabil atât pentru indivizi, luaţi separat, cât şi pentru societăţi, în ansamblu. Variabilele din această propoziţie condiţională sunt suficient de multe pentru a justifica, fără dificultăţi, concluzia că singularul crizei nu este legitim, dacă vrei să spui ceva cu miez despre fenomenul în cauză.
Criza nu este, la origini, de un singur fel. Singularul mai mult ascunde decât dezvăluie natura problemelor. Criza financiară nu a putut fi separată de cea economică, cea economică de consecinţele sociale, iar în curând cea socială de cea politică, poate chiar mai profund, de criza modelelor de funcţionare societală ale civilizaţiei pe care am articulat-o.
Pe de altă parte, percepţiile şi modul în care sunt resimţite dimensiunile, culorile şi consecinţele crizelor nu sunt deloc aceleaşi, să spunem în America, cu cele din China. Chiar dacă nenumăratele interdependenţe justifică ideea că o parte dintre aspecte se reproduc pe ambele maluri ale Pacificului. Nimeni, în afară de americani, însă, nu are o percepţie suficient de precisă şi acută cu privire la ceea ce înseamnă, acum, prăbuşirea gigantului GM.
În ciuda faptului că este o societate ale cărei fundaţii stau pe apa mereu curgătoare a schimbării, în ciuda faptului că a încorporat la nivel cultural, cel mai profund, ideea schimbării ca o condiţie necesară şi favorabilă a realizării destinelor individuale şi colective, de un an şi jumătate, America se confruntă cu schimbări care seamănă mai degrabă cu un şir neîntrerupt de cutremure de gradul 8 pe scara Richter şi prea puţin cu blânda şi comoda schimbare a anotimpurilor, ori a epocilor culturale.
Reacţiile restului lumii la ceea ce se întâmplă în epicentrul crizelor sunt încă şi mai deconcertante. Majoritatea tinţesc tăierea punţilor şi blocarea transferului consecinţelor de la centru, către periferie. Globalizarea s-a transformat, aprope instantaneu, într-o acerbă competiţie pentru deglobalizare. Prima grijă a Germaniei, urmând modelul francez, este să-şi salveze fabricile de automobile de pe teritoriul propriu, dar nu înainte de a pune miliarde de euro la bătaie, pentru a opera decuplarea faţă de gigantul mamă.
Cade valoarea dolarului, la el acasă? China, care este cel mai mare deţinător de rezerve în dolari, se străduie din răsputeri să-l menţină pe linia de plutire, pentru a nu încasa consecinţele devalorizării. Drept urmare, investeşte aproape un triliard de dolari în orice vede cu ochii, din Africa până în America Latină, adică în periferie.
Cu cât te depărtezi de epicentrul crizelor, cu atât mai bizare, mai decuplate, sunt percepţiile şi reacţiile la ceea ce am putea numi fructele din „pomul otrăvit”. Luaţi, bunăoară, România şi o să aveţi o imagine cât se poate de convingătoare şi de precisă. Dincolo de câteva rânduri, printre ştirile rubricilor economice, prăbuşirea GM nu contează în România nici cât trunchiul de copac doborât de furtună în mijlocul drumului! Nici pentru cetăţeanul de rând, nici pentru cei care, se presupune, se îndeletnicesc cu treburile guvernării. Cam tot atât cât a contat şi prăbuşirea marilor bănci, ori a burselor din lume.
Periferizarea economiei şi a societăţii româneşti, poate fi înfăţişată astăzi ca un atu. Nu pentru trecerea cu bine a crizei, cum spun din neştiinţă sau din prostie unii, ci pentru că ne creează privilegiul de a nu suferi cea mai mare parte a consecinţelor directe ale crizelor, generate de uriaşul cutremur din centrul sistemului internaţional. Avem, în schimb, şi asta nu o spune nimeni, o uriaşă „salată” de crize specifice societeţii româneşti, majoritatea agravate de impactul, fie şi indirect, întârziat, al marilor crize globale.
În timp ce societăţile din centrul sistemului economic şi politic internaţional se ocupă de salvarea, prin restructurare, a marilor domenii de activităţi industriale, cu cheltuieli ale statului fără precedent în istoria economiilor moderne, România nu are nicio criză industrială, pentru că aceste activităţi abia mai contează în structura produsului intern brut. Singurul domeniu de activităţi economice aflat în criză, la noi, este cel parazitar, al speculaţiilor imobiliare.
În timp ce responsabilii guvernărilor din ţările aflate în epicentrul crizei se preocupă intens de protejarea şi chiar dezvoltarea resurselor de cercetare şi inovaţie tehnologică, România cunoaște cel mai drastic fenomen de migraţie a creierelor, din ultima sută de ani, iar bruma de infrastructură a cercetării a fost demolată, la propriu, pentru a face jocul speculatorilor imobiliari. În timp ce societăţile din epicentrul crizelor redescoperă importanţa educaţiei, la toate nivelurile, de la studiul elementar la cel doctoral, şi investesc masiv în domeniu, iresponsabilii guvernărilor din România se întrec în aşa-zise reforme prin care au demolat şi bruma de competitivitate a educaţiei, la care au pus umărul câteva minţi luminate ale secolului XIX şi XX.
Pe scurt, degeaba vă uitaţi la televizor! De acolo nu o să aflaţi niciodată despre ce este vorba în propoziţia cu crizele, şi consecinţele care ne privesc pe noi şi societatea din ce în ce mai puţin coerentă în care trăiesc prietenii și familiile noastre. După cum nu veţi afla nici despre pericolul care ameniţă existenţa României, cel creat de decuplarea dintre stat şi societate, pe care au desăvârșit-o elitele „prădătoare” ale guvernărilor post-decembriste, continuând opera înaintaşilor „socialismului real”.
Culoarea crizelor care ne bântuie astăzi o vor vedea urmaşii noştri, peste o altă jumătate de secol, când, poate pentru o nouă scurtă perioadă de timp, dacă are noroc să supravieţuiască, România ar putea beneficia de un „interval de refacere”, post-criză. „Să nu gândești e cea mai dulce viaţă”, spunea Erasmus din Rotterdam, citându-l pe Sofocle. Nimic mai adevărat în România eternelor şi fascinantelor guvernări de criză, de care s-a născut bolnavă şi de care nu dă semne că ar putea să se însănătoșească prea curând.
Autor: Kasandra Kalmann Năsăudean
Scriitor, jurnalist de investigații (membru CCNMA), Director Editorial la Occidentul Românesc.