Să înțelegem cum gândesc și cum simt copiii

Dezvoltarea copilului este un proces continuu şi fără sfârşit. Acest lucru se întâmplă deoarece îi oferim mereu informaţii noi şi îl învăţăm să-şi dezvolte noi abilităţi. Toate se bazează pe achiziţiile anterioare şi formează premisa pentru achiziţiile ulterioare. Când vedem lumea prin ochii unui copil de 1, 5 sau 13 ani, începem să înţelegem comportamentul lor. Acesta reflectă întotdeauna modul în care copiii percep lumea la un anumit stadiu de dezvoltare. Pentru a-i putea ghida pe aceştia într-un mod eficient, avem nevoie să: avem aşteptări realiste în ceea ce priveşte potenţialul copiilor noștri; înţelegem că este posibil ca ei să nu aibă experienţele sau informaţia de care au nevoie pentru a reuşi; reflectăm asupra ceea ce noi am putea face diferit pentru a-i ajuta să înveţe; recunoaştem că perspectivele lor pot fi diferite de ale noastre.

Sarcina: Relaţia noastră cu copiii noştri începe încă de dinainte de a se naşte. În primele trei luni de sarcină se formează structura de bază a creierului. După 30 de săptămâni, fătul poate să audă sunete din lumea exterioară, poate să se mişte în ritmul de vorbire al mamei şi poate chiar să recunoască vocea mamei. Astfel, ataşamentul dintre părinţi şi copil deja a început să se dezvolte. Dacă bebeluşul este dorit şi iubit înainte de naştere, are parte de o primire călduroasă într-o atmosferă plină de fericire, părinţii aşteptând cu nerăbdare venirea lui pe lume. Dacă sarcina nu este dorită, este posibil ca mama să nu fie ataşată de bebeluş înainte de a se naşte şi după naştere să fie ambivalentă faţă de el sau chiar să îl respingă. Condiţiile sarcinii pregătesc scena pentru dezvoltarea de relaţii sănătoase între părinţi şi copil şi modelează climatul emoţional al mediului în care copilul ajunge după naştere. Aceste condiţii includ sănătatea psihică şi emoţională a mamei, nivelul de stres pe care ea îl trăieşte, gradul de susţinere socială pe care îl are, condiţiile de locuit, accesul ei la îngrijire prenatală şi alte aspecte care au legătură cu mediul psihic şi social.

Copilăria – primii 2 ani de viaţă: Bebeluşii se nasc într-un mediu necunoscut. Dar în primii doi ani de viaţă, ei se vor dezvolta în mod surprinzător. Ei vor învăţa foarte multe despre părinţi şi despre relaţia cu aceştia. În această etapă are loc o dezvoltare pe trei domenii importante: 1) ataşament; 2) limbaj; 3) independenţa.

Ataşamentul: Fiind într-un mediu nou, bebeluşii nu pot da mult sens lucrurilor şi de aceea nu ştiu cum să-şi satisfacă nevoile. Ei nu ştiu să vorbească, dar din fericire au un autoreflex care îi ajută să comunice – plânsul. Acesta este un instinct de supravieţuire pentru un bebeluş, este un semnal pentru părinţi că cel mic are nevoie de ajutor. De asemenea, el pune bazele unei legături emoţionale puternice între copii şi părinţii lor. Bebeluşii plâng din foarte multe motive, inclusiv de: foame; sete; căldură sau frig; durere; este îmbrăcat prea gros sau prea subţire (bebeluşii au preferinţe diferite); sunt alergici la mâncăruri pe care mama le-a mâncat şi pe care le transmite şi la copil prin laptele de la sân; alergii la tratamente sau mâncăruri speciale; creşterea dinţilor; febră, durere de cap, durere de burtă, durere de gât, greaţă.

Un alt motiv pentru care bebeluşii plâng este pentru că acum începe să se “organizeze” creierul. Este destul de normal ca bebeluşii să plângă în fiecare noapte la aceeaşi oră. Acesta este un semn că atât corpul, cât şi creierul lor dezvoltă un ritm. Plânsul este o parte din acest proces. Bebeluşii nu înţeleg de ce plâng. Propriul lor plâns poate chiar să îi sperie. Dar cu timpul, ei învaţă că pot avea încredere în noi, să asculte şi să răspundă. Plânsul copiilor oferă părinţilor cele mai valoroase oportunităţi să construiască o bază solidă pentru viitoarea lor relaţie. Plânsul este limbajul bebeluşilor. Ei nu încearcă să îşi supere părinţii atunci când plâng. Ei au nevoie să plângă pentru a ne comunica când sunt într-o stare de disconfort. Când le răspundem la plâns, ei învaţă că se pot baza pe noi să le redăm confortul şi să ne asigurăm că sunt în siguranţă. Dacă ei învaţă acest lucru, vor avea încredere în noi şi vor dezvolta un ataşament puternic faţă de noi. Aceasta este prima sarcină a părinţilor pe timpul copilăriei: să ofere un mediu sigur pentru copiii lor.

Bebeluşii au cel mai mult nevoie de căldură. Ei nu pot înţelege regulile, sentimentele noastre sau ceea ce le spunem. Ei înţeleg doar sentimentul de siguranţă pe care îl simt lângă noi. De aceea ei au nevoie să fie luaţi în braţe, legănaţi, mângâiaţi. Acest confort psihic este foarte important pentru a putea construi o relaţie puternică cu copilul. Un bebeluş care se simte confortabil şi în siguranţă lângă noi va dezvolta un ataşament puternic faţă de noi. De ce contează ca ataşamentul dintre părinte şi copil să fie puternic?

1. Bebeluşii care au încredere în cei care îi îngrijesc se simt emoţional mult mai în siguranţă. Ei îşi găsesc mult mai repede confortul când sunt supăraţi şi vor accepta mai uşor separarea de părinţi când vor mai creşte. Ei sunt mai puţin predispuşi să devină anxioşi sau fricoşi.

2. Bebeluşii care au încredere în cei care îi îngrijesc tind să aibă încredere şi în alte persoane, se aşteaptă ca ei să fie de încredere şi să răspundă nevoilor lor. Astfel, vor dezvolta în general relaţii sociale pozitive cu fraţii, colegii şi profesorii lor.

3. Bebeluşii care se simt în siguranţă tind să devină preşcolari care vor explora mediul deoarece se aşteaptă să fie sigur. Explorarea este un pas crucial în dezvoltarea creierului. În acest mod ei învaţă concepte, cum ar fi numărul, culoarea, forma, sunetul, mărimea, greutarea. Cu cât copiii pot explora într-un mod sigur, cu atât ei înţeleg lumea si vor fi mai pregătiţi să meargă la şcoală când va fi momentul.

Limbajul: Pe măsură ce cresc, bebeluşii învaţă să comunice prin limbaj mai degrabă decât prin plâns. De la 6 luni ei încep să gângurească, emiţând sunete ca „ba”, „da” sau „ma”. Când părinţii răspund prin repetarea sunetelor emise de ei, bebeluşii încep să înveţe limbajul narativ. Ei învaţă care sunete sunt importante şi le exersează. În timp, acele sunete se vor transforma în cuvinte. Când părinţii încurajează încercările bebeluşilor de a comunica şi le răspund cu zâmbetul pe buze, aceştia învaţă că atunci când vorbesc, oamenii vor asculta. Aceasta este una dintre cele mai importante pietre de temelie pentru construcţia relaţiei noastre – comunicarea. De ce este importantă comunicarea timpurie?

1. Prin acest proces, copiii vor învăţa gradual cum să se exprime şi vor conştientiza că noi îi ascultăm. În această etapă, părinţii îşi pot ajuta copiii să înveţe cum să îşi exprime emoţiile şi pot arăta că respectă încercările lor de a comunica.

2. Bebeluşii cărora li se răspunde la zâmbet şi la gângurit într-un mod încurajator sunt mult mai motivaţi să îşi dezvolte vocabularul. Dacă cunosc mai multe cuvinte prin care să se exprime, le este mult mai uşor să îşi atingă obiectivele prin limbaj.

Independenţa: Pe la 6 luni, bebeluşii încep să se târască. Asta schimbă totul. Părinţii trebuie să îi supravegheze de acum tot timpul pentru că ei nu înţeleg că se pot răni, că pot răni alte persoane sau că pot strica lucruri. Dar mişcarea este foarte importantă pentru dezvoltarea creierului şi corpului lor. În timpul acestei etape, bebeluşii învaţă cum să-şi folosească muşchii. Ei învaţă cum să apuce şi cum să se târască şi adoră să ronţăie obiecte sau doar să le bage în gură. Când fac asta, ei nu încep să devină “răi”, ci îşi exersează muşchii. Ei învaţă cum să îşi folosească mâinile şi degetele. Exersează mestecarea pentru a putea fi capabili să mănânce mâncare solidă şi pentru a putea să vorbească. Ei încep să cunoască şi să distingă obiectele din jur pipăindu-le şi gustându-le. În jurul vârstei de un an, bebeluşii încep să meargă. De acum sunt “copii”. Ei sunt încântaţi de această nouă independenţă. Pot merge oriunde vor şi pot ajunge la lucruri la care înainte nu puteau. Ei adoră să exploreze fiecare colţ, să atingă şi să guste orice! Pentru copil, această explorare este o călătorie de descoperire. Acesta este modul în care copiii învaţă despre tot ceea ce este în jurul lor şi este absolut necesar pentru dezvoltarea creierului lor.

De exemplu, ei vor arunca jucării iar şi iar. Nu fac asta pentru a supăra pe cineva, ci pentru a înţelege ce înseamnă “cădere”, “zgomot”, “spart”. Ei vor băga mâna în mâncare pentru a-i descoperi textura. Vor băga jucăriile în gură pentru a le descoperi gustul. Vor scuipa mâncarea pentru a vedea cum se simte. Niciunul dintre aceste comportamente nu e “rău”. Este modul în care copilul descoperă lumea la această vârstă. Copiii sunt exploratori. Când încercăm să îi oprim din explorare, ei se supără foarte tare. Încep să plângă şi să dea din picioare pentru că noi le-am blocat modalitatea de a învăţa, iar tot ceea ce îşi doresc este să înveţe despre mediul înconjurător.

Părinţii au responsabilitatea de a se asigura că explorarea copiilor se desfăşoară în siguranţă. Prin explorare, ei învaţă o mulţime de lucruri foarte repede. Ei vor dori să ştie denumirea fiecărui lucru pe care îl văd. Dacă le răspundem într-un mod încurajator, ei vor învăţa o mulţime de cuvinte foarte repede, îmbogăţindu-şi vocabularul şi prinzând drag de cuvinte. Aceasta este o minunată oportunitate de a îmbogăţi vocabularul copiilor, descriind obiectele din jur, citind împreună, ascultând ceea ce ei spun şi răspunzându-le la întrebări.

Unul dintre cuvintele pe care copiii le învaţă încă de timpuriu este “nu”. Când aceştia spun “nu”, nu înseamnă că sunt sfidători şi neascultători. Ei încearcă să ne spună cum se simt. Chiar dacă ştiu denumirile multor obiecte, ei nu ştiu încă denumirea emoţiilor.

Deci atunci când un copil spune “nu”, poate însemna că încearcă să spună: “Nu îmi place asta.”; “Nu vreau să plec.”; “Vreau asta.”; “Vreau să imi aleg singur hainele.”; “Sunt frustrat.” “Nu!” este modul în care copiii îşi exersează şi îşi pun în aplicare independenţa. Ei nu încearcă să te supere. Ei nu te sfidează şi nici nu sunt egoişti. Ei spun că vor să ia propriile lor decizii. Ei nu ştiu cum te simţi sau care sunt nevoile tale pentru că nu sunt încă capabili să înţeleagă sentimentele altei persoane.

Copiii experimentează o mare frustrare în fiecare zi. Ei vor să fie independenţi, dar nu îi putem lăsa mereu să facă ce vor. Când le spunem “nu”, de obicei încercăm să îi protejăm şi să îi învăţăm reguli importante. Dar ei nu înţeleg intenţiile noastre şi se simt frustraţi când aud “nu”. Câteodată, rezultatul este o criză de furie. Sentimentul de frustrare creşte, iar copiii nu ştiu cum să îl gestioneze. Limbajul lor nu este suficient de dezvoltat pentru a-i ajuta să îşi exprime emoţiile şi ei ajung să fie trişti, dezamăgiţi şi frustraţi. Ei îşi exprimă emoţiile prin lacrimi, ţipete şi prin tăvălit pe podea. Astfel de comportamente se întâmplă de obicei când copiii sunt obosiţi, înfometaţi, însetaţi sau când au depăşit limitele rezistenţei lor. Câteodată, părinţii fac acelaşi lucru. Când nu înţelegem intenţiile copiilor noştri când spun “nu”, devenim frustraţi şi avem şi noi crize de furie – în special când suntem obosiţi sau înfometaţi. Dacă înţelegem ce se întâmplă în interiorul copilului, îi putem arăta cum să facă faţă sentimentului de frustrare şi cum să îşi exprime emoţiile într-un mod sănătos.

Modul în care părinţii tratează dorinţa de independenţă a copiilor stabileşte modul în care îi învăţăm cum să îşi rezolve conflictele într-un mod constructiv. Răspunsul părinţilor poate deopotrivă să crească sentimentul de frustrare şi să agraveze conflictul sau să îi dezvolte copilului abilităţi care să dureze toată viaţă şi care să ducă la consolidarea relaţiei părinte-copil.

Autor: Psiholog Irina Georgescu Șova – CA/USA