„România este verde, proaspătă și primitoare. Spania este caldă, luminoasă și încrezătoare”

Adela Elena Surdu a părăsit România când avea 18 ani. A plecat împreună cu mama ei, ceea ce pare neobișnuit. De obicei copiii pleacă, mamele rămân… Dar a învins legătura lor strânsă și hotărârea că nu se vor despărți. Acum trăiesc la Madrid. Adela are familie, un copil, iar mama ține loc și de țară. A făcut studii superioare la Madrid, iar acum lucrează într-o corporație. Nimeni nu poate să creadă că i-a fost ușor. Dar, dacă o întâlniți pe Adela și vorbiți cu ea, veți descoperi un om luminos, optimist, pragmatic. A luat partea bună a fiecărei provocări.

Adela păstrează o amintire frumoasă țării pe care n-a părăsit-o definitiv niciodată. Iar acolo unde trăiește acum, în Spania, caută idei, soluții pentru ca românii să rămână legați de țara natală. „După părerea mea, avem nevoie de o școală bilingvă română-spaniolă pentru toată comunitatea de aici. Educația bilingvă trebuie să înceapă de la grădiniță, altfel elevii vor fi greu de motivat mai târziu. Suntem mulți români aici și putem avea un model de educație similar celui german sau francez, cu școli bilingve care funcționează chiar în Madrid”, spune Elena Adela Surdu.

Ca mamă, Adela se străduiește să-și educe copilul în limba ei și în spiritul ei. „Încerc să îi transmit o parte din ceea ce suntem noi și de unde venim, prin cântece, jocuri și povești”, ne mărturisește ea. „Adică ceea ce am învățat și am copilărit eu, dar acum, în alt context, ceea ce este o provocare pentru mine. Moș Crăciun ajunge la Madrid încărcat cu daruri chiar de la Brașov, unde o firmă amabilă mă ajută cu logistica, primește toate pachetele și le retrimite în Spania. Este un efort răsplătit de orice frântură de poezie sau de cântec pe care băiețelul reușește să le spună.” În dialogul nostru cu Adela, am încercat să captăm o parte din această luptă sănătoasă a oricărui om de a rămâne el însuși, oriunde s-ar afla. 

Ați plecat acum 22 de ani din România, împreună cu mama. Era o ruptură aproape totală. Vă amintiți seara de dinaintea plecării? La ce vă gândeați, ce simțeați?

Adela Elena Surdu: Plecarea din România a fost emoționantă, un amestec de suflet strâns pentru atâtea rude și prieteni de la care a trebuit să ne luăm „la revedere” și, totodată, presărată cu iluzia unui nou început, o vacanță cam lungă în străinătate. La 18 ani, totul se vedea pe atunci cu semn de mirare. 

Ce vă amintiți despre Constanța? Ce ia pe tălpi un român care pleacă?

Adela Elena Surdu: Constanța este orașul meu natal, în care revin de câte ori pot să îmi încarc bateriile. Cel mai mult îmi place să revăd cartierul unde am crescut, parcul Tăbăcăriei (pe care din nefericire nu reușim să îl îngrijim așa cum merită un plămân verde al orașului) și, bineînțeles, să fug la plajă, la puținele porțiuni care au mai rămas libere, fiind acum prea invadată de clădiri. Eu personal cred că este un oraș cu potențial enorm, care renaște periodic și va veni timpul și pentru o reparație capitală. Cât despre motivele plecării în anul 2000, eram încă în tranziție de la sistemul vechi și multe industrii și firme trebuiau să se adapteze ca să poată supraviețui. La fel și persoanele din jurul nostru. Constanța este un oraș deschis la mare și navigație și locuitorii sunt obișnuiți de mult să plece în străinătate, iar după un timp să revină și așa mai departe. Pe lângă asta, în cazul meu, a fost și dorința de a descoperi noi orizonturi, pentru că la școală am fost educați pentru o posibilă emigrare și pe atunci era soluția cea mai la îndemână. Acum, lucrurile s-au mai schimbat, mulți români revin „acasă”. 

Cum a fost când ați ajuns în Spania, cum au fost începuturile?

Adela Elena Surdu: La început a fost ca o vacanță care nu se termina. Madridul este un oraș mai mare ca Bucureștiul. Muzee, activități culturale, excursii, primul an a fost plin de descoperiri turistice. După aceea a venit greul, să zic așa, realitatea mai dură. E un proces normal prin care trece orice emigrant, unii mai devreme, alții mai târziu. Acasă, în România, în general oricine are o rețea mai mare de rude și de prieteni, de cunoștințe care te pot ajuta la nevoie, cu un sfat, cu orice. Evident, în străinătate, numărul de persoane de acest fel se reduce doar la familie și cam atât. Atunci se activează instinctul de supraviețuire și înțelegi că trebuie să ai capul pe umeri și atenția sporită ca să poți rezolva orice situație, de tip personal, profesional, administrativ, social etc. Atunci îți dai seama cu adevărat ce ai lăsat în urmă, dar și ceea ce poți face de acum înainte. Orice om are potențial.

 Am înțeles că v-ați făcut studiile superioare în Spania. Vă rugăm să ne descrieți sistemul de învățământ superior de aici. Ce vi s-a părut foarte diferit față de ce știați din România?

Adela Elena Surdu: Am dat și bacalaureatul aici, în Spania („Selectividad”). În 2000, România încă nu intrase în Uniunea Europeană și demersurile legale erau destul de lungi. Ultimul an de „liceu” în Spania mi s-a părut ușor față de nivelul din România. Dar a trebuit să mă adaptez rapid la altă cultură, altă modalitate de a vorbi și gândi. De exemplu, mereu mi se cerea părerea, adică să îmi exprim liber opinia despre istorie, politică, literatură, ceea ce eu înainte nu văzusem și cred că a trecut ceva timp până să reușesc să îmi creez aceste păreri proprii, care sunt frecvent exprimate în viața socială spaniolă, în familie, între prieteni și la serviciu. Schimbarea totală a fost la facultatea de Comunicare de la Universitatea Complutense din Madrid. Am avut acces la o mentalitate foarte deschisă și un schimb de păreri necunoscute pentru mine până atunci. Sistemul de predare a fost la început clasic, cu notițe și examene, țin minte că totuși se apreciau rezumatele și nu reproducerea integrală, ceea ce este foarte bine. Pe măsură ce avansam, se punea accentul pe echipă, pe lucrări practice și viziune critică față tot ceea ce te înconjoară, adică pe românește „nu tot ce zboară se mănâncă”. Mai târziu, la Cercetare de Piață și Marketing la Universitatea Autonomă, tot din Madrid, m-am completat cu o mentalitate mai pragmatică, acolo s-a mers pe statistică, economie și marketing și lucrări în echipă, care mi-au folosit mai târziu în cariera profesională. Dar colegii mei din România sunt la fel de bine pregătiți. Universitățile publice din Europa au o latură comună și trebuie să apreciem calitatea și costurile lor față de alte continente. 

Cum au fost cei mai buni profesori pe care i-ați avut, ce ați apreciat la ei?

Adela Elena Surdu: Am avut mulți profesori buni, și în România, în Școala generala nr. 29 din Constanța și la liceul „Decebal”, dar și la universitățile spaniole unde cred că am apreciat foarte mult experiența profesională cu care veneau să predea. Mulți ne-au recomandat pentru locuri de muncă și mai târziu am avut plăcerea să îi și revăd în context profesional. Desigur, există și teorie multă, și fiind centre publice, câteodată au resurse limitate pentru a produce audiovizual, dar am ieșit cu mintea pregătită pentru ceea ce va urma.

Cum erau relațiile cu colegii, cu prietenii? Ce face un tânăr român ajuns student în Spania? Cum relaționează cu ceilalți, cum este primit?

Adela Elena Surdu: În anii 2000, erau puțini studenți români ca mine, abia mai târziu au început să apară. Eram oarecum exotică – să spun așa –, trebuia să povestesc mereu despre România. Am fost primită în diverse grupuri și în zona unde locuiam, și mai ales la facultate, unde în general studenții provin din diverse locuri din Spania sau străinătate și își doresc să își facă noi cunoștințe. Am prieteni și acum din acea perioadă. În general, totul a depins de mine, atitudinea este importantă.

Cum se procedează în universitățile spaniole pentru integrarea studenților străini? Există sisteme de sprijin material pentru cei care au posibilități reduse?

Adela Elena Surdu: Probabil că s-au mai schimbat lucrurile de pe atunci, în cazul meu am fost o studentă ca toți ceilalți. Integrarea era mai mult pentru cei veniți de pildă cu programul Erasmus, cunoscători de limba spaniolă, dar eu deja dădusem și „bacul” acolo, deci nu se punea problema. Am avut și burse pe bază de venituri și note bune.

Ați făcut și practică în timpul studenției?

Adela Elena Surdu: Am făcut și practică non-profit în timpul studenției și am organizat conferințe. Pe atunci România nu intrase în UE și aveam drept doar de student. Acum lucrurile sunt mult mai simple pentru studenții români, cred. 

Reușiți să urmăriți ce se întâmplă în țară? Cum vi se pare că este comunicarea publică din România?

Adela Elena Surdu: Comunicarea publică din România a evoluat mult și nu are nimic de invidiat la cea spaniola sau din alte locuri. Țara noastră încă se dezvoltă și asta se respiră în mediul creativ, în presă, în filme, cărți. Cred că avem mult talent, dar este nevoie de muncă multă pentru a te pune în evidență. 

Cum a fost trecerea la un job în Spania? La noi există deja un curent anti corporatist. Povestiți-ne despre munca într-o corporație în Spania!

Adela Elena Surdu: Începuturile au fost grele ca pentru oricare, orarul și responsabilitățile. Lucrând în corporațiile cu sediul central în Spania, am fost aproape de epicentrul deciziilor. Am avut multe de învățat și am cunoscut persoane care m-au inspirat în cariera profesională. Trebuie să te implici și să oferi mult. 

Cum ați comenta actuala situație energetică a Europei?

Adela Elena Surdu: Din punctul de vedere al unui consumator, înțeleg că este nevoie de o viziune pe termen lung ca să putem face față oricărei provocări în contextul actual. 

Revenind la povestea personală. Ați pornit în lume împreună cu mama dumneavoastră. Cum de a fost de acord? De obicei copiii pleacă, mamele rămân…

Adela Elena Surdu: Mama întotdeauna și-a dorit ca eu să studiez în străinătate și a fost clar că vom pleca amândouă. Suntem foarte apropiate. Tot ce sunt azi îi datorez mamei mele. Experiența și sfaturile ei sunt pe primul loc pentru mine. 

Dar cum a fost adaptarea pentru mama ? Ce face acum, s-a obișnuit?

Adela Elena Surdu: Cred că mamei i-a fost mai greu pentru că, la rândul ei, a lăsat rude și cariera profesională în țară și multe amintiri de o viață. Acum este mai obișnuită, participă la diverse activități, este pasionată de dans și participă la spectacole, dar mereu ne este dor de România. 

Mai veniți în vizită în țară? Cum regăsiți România? Dacă ar fi să-i spuneți ceva esențial despre țară unui tânăr care nu știe nimic despre ea, ca expert în comunicare, ce i-ați spune? Care ar fi trei cuvinte care o descriu cel mai bine? Dar despre Spania?

Adela Elena Surdu: Revenim în România în fiecare an, mai ales vara, anotimpul Constanței. S-au schimbat multe și în România, cum este natural. Îmi place să văd când apare ceva nou. Sunt și multe de făcut sau de reparat. Este o țară surprinzătoare, care te vrăjește dacă știi să o asculți. Ca să vedem partea pozitivă în ambele țări: România este verde, proaspătă și primitoare. Spania este caldă, luminoasă și încrezătoare. 

Poate părea complicat, dar cum arată multiculturalitatea în familia dumneavoastră?

Adela Elena Surdu: Soțul meu este obișnuit să lucreze cu alte naționalități. Ne-am cunoscut în facultate. Până la urmă, trebuie să adopți cumva tradițiile din ambele părți și sărbătorești dublu, până și onomastica. Îi place România, și la munte și la mare, istoria noastră îl pasionează și revine la Constanța de fiecare dată cu noi, el spune că înțelege deja tot. Și asta mă bucură.

În ce limbă comunicați cu copilul dumneavoastră?

Adela Elena Surdu: Vorbesc cu copilul meu în limba română de când s-a născut. Încerc să îi transmit o parte din ceea ce suntem noi și de unde venim, prin cântece, jocuri și povești. Adică ceea ce am învățat și am copilărit eu, dar acum, în alt context, ceea ce este o provocare pentru mine. Pandemia, după cum știm toți, a fost un regres pentru educația multor copilași care încă nu au socializat cum trebuie la grădiniță sau cu alți copii, dar pentru noi a reprezentat și o oportunitate de a petrece mai mult timp împreună și de a ne juca și povesti în românește. Încerc să cumpăr cât mai multe cărți și jucării sonore în limba română, majoritatea reușesc să le cumpăr pe internet și să ajungă la Madrid, sau profit de ocazie când revin la Constanța. Moș Crăciun ajunge la Madrid încărcat cu daruri chiar de la Brașov, unde o firmă amabilă mă ajută cu logistica, primește toate pachetele și le retrimite în Spania. Este un efort răsplătit de orice frântură de poezie sau de cântec pe care băiețelul reușește să le spună. După două vacanțe în România, deja „și-a dat drumul” la limba română. Când va fi mai mare va putea participa la cursuri mai specializate și chiar la tabere, toate organizate de autoritățile române. 

Ce oportunități sunt în Spania în acest sens, cum sunt școlile sau cursurile de limba română? Ce credeți că e bine organizat și ce ar mai trebui făcut?

Adela Elena Surdu: Copiii și tinerii din Spania care doresc, sau ai căror părinți doresc, pot participa la cursuri gratuite de limba română promovate de Guvernul României în diverse școli și bineînțeles că intenționez ca și băiețelul meu să participe. Numai că se predau cam o dată sau de două ori pe săptămână după programul școlar normal spaniol, ceea ce poate fi obositor pentru cei mici, și nu în orice școală, adică se predau unde sunt mai mulți copii români și sunt necesare demersuri ca să poată fi primit în alt centru în care nu este înmatriculat. După părerea mea, avem nevoie de o școală bilingvă română-spaniolă pentru toată comunitatea de aici. Educația bilingvă trebuie să înceapă de la grădiniță, altfel vor fi greu de motivat mai târziu. Suntem mulți români aici și putem avea un model de educație similar celui german sau francez cu școli bilingve care funcționează chiar în Madrid. Până și eu sunt rezultatul unui experiment bilingv de germană la care am participat pe vremea mea la Școala nr. 29 din Constanța și de aceea înțeleg importanța acestui tip de educație.

Cum este comunitatea românilor din Spania? Ce credeți că ar trebui să facă țara pentru românii din afara granițelor? Dar ei, în ce fel credeți că se pot implica în evoluția țării?

Adela Elena Surdu: În general, suntem o comunitate apreciată de oameni muncitori, după atâția ani am devenit și mai bine cunoscuți. Suntem chiar prea bine integrați și, de aceea, avem nevoie de școli multiculturale pentru că unele familii vin, pleacă înapoi și cred că i-ar ajuta. Implicarea la distanță este grea, dar poate găsim soluții în viitor. Eu încerc să revin cât de des pot.

Un material realizat de Ruxandra Hurezean, în exclusivitate pentru Occidentul Românesc.

Foto: Arhiva personală Adela Elena Surdu

Nota redacției:

Ruxandra Hurezean este jurnalist cu vastă experiență. Lucrează în presă de peste 27 de ani. A condus redacții și a contribuit la înființarea de publicații, lucrând atât pentru presa locală clujeană, cât și pentru cea națională. Este autoarea a cinci volume de reportaje și proză scurtă. A fost premiată în mai multe rânduri de către Asociația Profesioniștilor din Presă Cluj și a primit „Premiul Mass-Media” al Ambasadei Germaniei la București pentru reportajele privind istoria și prezentul minorității germane din România. În anul 2017 i s-a decernat premiul Festivalului Internațional de Carte Transilvania pentru „Cartea jurnalistului”. Scrie la Occidentul Românesc din martie 2022.