Pușa Roth: Grigore Ureche

Last updated ian. 16, 2014

„Adevăratul dar al lui Ureche este… portretul moral. Aici el creează, sintetizează, fiindcă izvoadele nu-i dădeau nici un model. Omul este privit sub o însușire capitală sau un vițiu sub care se așază faptele lui memorabile, într-o cadență tipică […]. Ureche n-a avut răgaz decât să prefacă izvoadele. Dacă ar fi dus cronica până în vremea lui Vasile Lupu, prin domniile Moghileștilor, a lui Graziani și a celorlalți pe cari îi va descrie Miron Costin, cu toată experiența vieții și cu acea vecinică scrutare morală, abia atunci cronica ar fi fost extraordinară.” […] În ultimă analiză, toată mierea cronicii lui Ureche se reduce la cuvânt, la acel dar fonetic de a sugera faptele prin foșnitura și aroma graiului. […] Vorbirea cronicarului e dulce și cruntă, cuminte și plină de ascunzișuri ironice…”(George Călinescu)

„Dacă stăm bine să ne gândim, tonul literaturii române e dat de pe acum. Cronicarul (Grigore Ureche) e sfătos și ține să facă «nacazanie, adecă învățătură» către cititor, spre luare-aminte, vorbește în pilde și proverbe, are un limbaj pitoresc și bănuim că numai împrejurarea că a fost nevoit – făcând începătura să scrie despre fapte la care nu a fost martor ocular îl determină să nu vorbească și despre sine. Patima vremii a contribuit la rându-i, întărind valoarea artistică a povestirii, scoțând-o în același timp din câmpul utilității imediate. Cuvintele și turnura frazei au evoluat într-un chip subiectiv, putem zice, căpătând corporabilitate metaforică. El, cronicarul, nu este scriitor de cuvinte «deșarte», ci de «dreptate», anii trecuți nu trebuie lăsați «să se înece», pe Ștefan nimeni dintre înaintași și nici dintre urmași «nu l-au ajuns» în vrednicie, când îl biruiau alții «nu pierdea nădejdea», căci știindu-se «căzut jos, să ridica» deasupra biruitorilor, turcii căutau prin toate mijloacele «să stropșească volnicia» tuturor, «zădărând» pe unii și pe alții.”(Ion Rotaru)

În prima lună a anului 2014 m-am gândit să cobor în istorie la primul mare cronicar, Grigore Ureche (fiul lui Nestor Ureche, ce făcea parte dintr-o familie atestată încă din vremea lui Ștefan cel Mare) și al Mitrofanei. Poate că este necesar, sigur este necesar, să facem un arc în timp, la cel care a scris prima cronică în limba română, un laic, un reprezentant al marii boierimi şi nu un prelat cum era obiceiul acelor vremuri. Pentru a înţelege mai bine vremurile, aş dori să reamintesc că tatăl viitorului cronicar vindea cai de rasă Curții domnești și avea în arendă stărostia Rohatinului în Polonia. Pentru serviciile aduse Crăiei a dobândit indigenatul devenind, cum va fi și fiul său, nobil polon. A militat pentru politică filo-polonă și antiotomană. Data naşterii fiului logofătului Nestor nu este stabilită cu certitudine, însă cert este că perioada 1590-1595, este cea care trebuie luată în calcul pentru ivirea pe lume a lui Grigore Ureche.

Se presupune că în anul 1611 Grigore a fost înscris „în școlile de arte liberale din țara coroanei Poloniei” aşa cum spunea Miron Costin, mai precis la literatura latină, retorică, poetică și filosofia pe textele autorilor latini, la aceștia adăugându-se și clasicii greci. Tatăl său era un om cult pentru vremea sa, purtând corespondență diplomatică în latină. Este și autorul unei lucrări hagiografice.

Ținând partea Movileștilor împotriva lui Ștefan Tomșa, Nestor Ureche pleacă în pribegie în Polonia, în anul 1612, unde devine membru al asociației „Frăția ortodoxă ucraineană” de la Liow. Un an mai târziu, în 1613 tatăl cronicarului ajunge mare vornic al Țării de Jos, fiind o persoană cu mare autoritate. Este adevăratul conducător al Moldovei în vremea lui Al. Movilă. Patru ani mai târziu, în 1617, tatăl cronicarului moare și este înhumat la ctitoria sa, Mănăstirea Secu.

Întors în Moldova, în 1628, Grigore, care moștenise cea mai mare parte a imensei averi a părintelui, este numit logofăt al treilea de către domnul Miron Barnovski (care va fi decapitat la Constantinopol cinci ani mai târziu), funcție încredințată doar oamenilor cu carte, fiindcă acest slujbaș trebuia să fie „scriitoriu bun, dvorbitoriu totdeauna lângă domnu, credincios la toate tainele domnului și cărți ori den țară, ori de la prieteni de unde ar veni, toate în mâna lui mărgu și cu învățătura domnului de la dânsul iese răspunsurile și pecetea țării în mâna lui”, cum ne informează Misail Călugărul.

În anul 1631, Grigore Ureche devine spătar sub domnia lui Alexandru Iliaș, împotriva căruia va complota mai târziu, cum consemnează Miron Costin. Scapă de decapitare, punând la cale cu Vasile Lupu răscoala prin care Iliaș a fost alungat, iar Batiște Veveli, stefnicul, dat mulțimii care l-a sfâșiat. Ajuns domn în 1634, Vasile Lupu îl păstrează în funcția de mare spătar, devenind om de încredere al acestuia, dându-i sfaturi în probleme de politică externă. Opt ani mai târziu, în 1642, Grigore Ureche este numit mare vornic al Țării de Jos, dregătorie pe care o deține până la sfârșitul vieții. Probabil acum își începe opera, „Letopisețul Țării Moldovei de când s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viața domnilor care scrie de la Dragoș până la Aron-vodă”.

În anul 1647 Grigore Ureche părăseşte această lume şi este înmormântat la mănăstirea Bistrița. Cronicarul motivează scrierea acestui letopiseț din simplul pretext „ca sî nu se înece … anii cei trecuți”, dar și din grija ca aceștia să nu rămână „asemenea fiarelor și dobitoacelor celor mute și fără minte”. Letopisețul Țării Moldovei constituie începutul istoriografiei în limba română. Versiunea originală a circulat într-un mediu foarte restrâns și s-a pierdut foarte de timpuriu, la baza tuturor copiilor ulterioare din a doua jumătate a secolului al XVII-lea și până astăzi stând versiunile interpolate ale lui Simion Dascălul. Alți copiști, ca Misail Călugărul și Axinte Uricariul au adăugat la rîndul lor unele pasaje. Majoritatea interpolărilor au fost identificate, unele chiar de Miron Costin. Această împrejurare a făcut ca problema paternităţii scrierii în cauză să fie pusă sub semnul întrebării în litereatura de specialitate. Astfel diverşi cercetători l-au considerat drept autor al acestui letopiseţ pe Grigore Ureche, Nestor Ureche, tatăl cronicarului, Simion Dascălul în aceeaşi măsură drept coautori pe Grigore Ureche şi Simion Dascălul. Discuţia ştiinţifică în privinţa paternităţii acestei opere nu a încetat pînă în prezent. Dintre istoricii care au venit cu interesante investigaţii în această controversată problemă fac parte P.P. Panaitescu, E. Russev, D. Velciu, M. Scarlat, I.D. Lăudat, L. Onu etc. care îl consideră drept unic autor pe Grigore Ureche, precum şi C. Giurescu, C.C. Giurescu, N.A. Ursu, care îl consideră autor al aceleeaşi cronici pe Simion Dascălul sau în aceeaşi măsură pe Grigore Ureche şi Simion Dascălul.

Astăzi se păstrează 22 de copii manuscrise, conținînd integral sau parțial cronica lui Ureche. Prima publicare a textului s-a făcut în 1852, de către Mihail Kogălniceanu.

Letopisețul prezintă istoria Moldovei de la al doilea descălecat (1359) pînă la a doua domnie a lui Aron-vodă. Grigore Ureche a consemnat în mod obiectiv evenimentele și întâmplările cele mai importante, ținând foarte mult să fie nu un „scriitoriu de cuvinte deșarte ce de dereptate”. A glorificat eroica luptă antiotomană a moldovenilor pentru neatârnarea țării și în special epoca lui Ștefan cel Mare.

Într-un capitol intitulat „Pentru limba noastră moldovenească”, remarcă influența altor limbi :„așijderea și limba noastră din multe limbi este adunată și ne iaste amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prin prejur”, afirmă descendența romană, fiind un rafinat cunoscător al culturii umaniste europene a epocii, iar cunoaşterea limbii şi a culturii latine l-a ajutat, după cum observă P.P. Panaitescu, neobositul cercetător al operei lui Grigore Ureche, pe celebrul nostru cărturar şă-şi dea seama de apropierea dintre limba latină şi limba română, ceea ce l-a condus la înţelegerea unităţii de origine şi de limbă a poporului român. Aceasta l-a şi făcut să afirme în capitolul despre limba moldovenească cu deplină convingere, că „de la Rîm ne tragem” și face unele apropieri etimologice între cuvintele românești și cele latinești „…de la rîmleni, ce le zicem latini: pîne, ei zic panis; carne, ei zic caro; găina, ei zic galina; muiarea, mulier; fămeia, femina; părinte, pater; al nostru, noster și alte multe din limba lătinească, că de ne-am socoti pre amănuntu, toate cuvintele le-àm înțălege”. Ureche greșește originea doar a două cuvinte: femeie – familia, părinte – parentem). Cronicarul afirmă și originea comună a moldovenilor, muntenilor și ardelenilor. Pentru a scrie letopiseţul său, Grigore Ureche a folosit pe larg nu numai izvoare interne moldoveneşti, ci şi străine, în special cele ale istoricilor polonezi şi transilvăneni. Dintre izvoarele interne, cel mai important după cum reiese din cronică este „Letopiseţul Moldovenesc”, o sursă narativă complexă. Dintre autorii polonezi au fost în mod critic folosite mai ales operele istoricilor M. Bielski şi ale fiului său I. Bielski, ale lui M. Kromer şi M. Miehovski, diverse lucrări cu caracter informativ şi enciclopedic, care circulau în acele timpuri în aria de cultură poloneză şi în care pătrunseră masiv şi cartea vest-europeană. Alături de izvoarele scrise, Grigore Ureche a folosit pe larg şi tradiţia populară orală, amintirile tatălui său, ale boierilor bătrîni din anturajul familiei sale. Cărturarul a ştiut să aleagă cu grijă adevărul istoric şi să-l aştearnă pe hârtie într-o limbă frumoasă şi înţeleasă. Vorba divinului critic, George Călinescu: „Vorbirea cronicarului e dulce și cruntă, cuminte și plină de ascunzișuri ironice…”

Pușa Roth – București

pusa roth