Pușa Roth: Costache Negruzzi
„Iar Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătrâne
Căci pe mucedele pagini stau domniile române”- Mihai Eminescu.
„Negruzzi a înţeles spiritul cronicii române şi a pus bazele unui romantism pozitiv, scutit de naive idealităţi” afirmă George Călinescu în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, deși îl include în capitolul „Primii umorişti”, alături de Anton Pann şi Cilibi Moise.
Multe generații de elevi au învățat și comentat, fiecare după priceperea lui, nuvela „Alexandru Lăpușneanu”, nuvelă care are ca temă evocarea unei perioade zbuciumate din istoria Moldovei, la mijlocul secolului al XVI-lea, adică cea de a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul (1564-1569), lupta pentru impunerea autorităţii domneşti şi consecinţele deţinerii puterii de un domnitor crud, tiran. Despre prima nuvelă istorică din literatura română, G. Călinescu afirmă: „Numele lui C. Negruzzi este legat de obicei de nuvela istorică «Alexandru Lăpușneanul», care ar fi devenit o scriere celebră ca și «Hamlet«» dacă literatura română ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale”. Sigur, divinul critic are dreptate făcând asemenea afirmație, pentru că din punctul de vedere al culturii române această perioadă este cea de întemeiere şi de formare a literaturii naţionale, de recunoaştere a originii latine a limbii şi a romanităţii poporului, de înlocuire a alfabetului chirilic cu cel latin, de eliminare a expresiei slavone din ceremonialul religios şi generalizarea celui în limba maternă. Mulți ani mai tîrziu, în anul 1851, referindu-se la grija pe care autorii ar trebui să o aibă pentru limba română, Costache Negruzzi scria: „Noi am zis – nu ne mai aducem aminte unde -, că sunt mulți care schingiuesc și sfâșie frumoasa noastră limbă și în loc de creatori se fac croitori, și croitori răi. Asta ne-a îndemnat a compune această mică comedie crezând că facem un bine arătând ridicolul unor asemine neologiști”. Trebuie amintit că epoca în care se formează și evoluează autorul este caracterizată de profunde schimbări, de trecere de la regimul fanariot spre istoria modernă a României, parcurgând şi etapa regulamentelor organice, până la constituirea Principatelor Unite Române.
C. Negruzzi, fin literat şi cunoscător al mai multor limbii de circulaţie europeană, provine dintr-o familie de răzeşi, având rădăcini care coboară până în secolul al XVII-lea la marele logofăt al Moldovei, Gavrilaş Neniu(1667), cum se poate citi în hrisovul lui Alexandru Vodă. Se poate ca numele de Negruţ să se fi format de la o poreclă dată străbunicului său, Ianache Neniu (1740), ulterior devenită nume și italienizată, lucru care în acea perioadă se petrecea des, ca urmare a influenţei culturii renascentiste. Fiul paharnicului Dinu Negruț și al Sofiei Hermeziu, Costache Negruzzi, cel care a indrodus genul epistolar în literatura română, s-a născut în anul 1808 la Trifeștii Vechi (Iași). Negruzzi învaţă limba greacă cu dascălul Chiriac, iar franceza cu refugiatul politic Brancovitz, ambele în casa părintească. La vârsta de 13 ani, singur, doar cu ajutorul lucrării „Istoria pentru începuturile românilor din Dachia” de Petru Maior, deprinde cititul şi scrisul în limba română cu caractere chilirice. Cu mult umor, Negruzzi afirma: „astfel Petru Maior m-a învățat românește.”
Din cauza manifestărilor violente ale eteriştilor din 1821-1822, familia părăsește Iașii, stabilindu-se la moșia Șărăuți din ținutul Hotinului, apoi la Cernăuți. În vara anului 1822, îl întâlneşte aici pe poetul Aleksandr Sergheevici Puşkin care umbla însoţit de o jună înaltă, Calipso Polifroni, conform însemnărilor sale din Scrisoarea VII. „Pușkin – scrie Negruzzi – mă iubea şi găsea plăcere a-mi îndrepta greşelele ce făceam, vorbind cu el frantuzeşte. Câteodată şedea și ne asculta ore întregi pe mine şi pe Calipso vorbind grecește; apoi începea a-mi recita deodată versuri de ale lui, pe care mi le traducea”.
Din această prietenie cu Puşkin, Negruzzi se va alege cu învăţarea limbii ruse şi cu dezvoltarea gustului pentru literatură. Perioada cuprinsă între 1821 şi 1837, respectiv de la vârsta de 13 până la 29 de ani este una de acumulare, de formare culturală, de exerciţiu, când traduce din autori clasici, precum La Fontaine, Voltaire, Lesage, Marmontel, Mme de Genlis, Grecourt, D’Erbigny, Pesselier, D. Darvari. Având un puternic spirit de observaţie şi analiză, cunoscând atât realităţile, cât şi structura societăţii contemporane lui, va încerca să se elibereze de inerţia conservatorismului şi va fi creatorul genului literar, nuvela istorică, pentru care va folosi scrierile înaintaşilor săi, cronicarii. Aşadar, îl putem considera pe C. Negruzzi ca primul scriitor modern din Moldova. În anul 1823, familia se întoarce la Iași, iar trei ani mai târziu, în 1826, moare tatăl scriitorului, Dinu Negruț, lăsând nerezolvată datoria uriaşă din arendarea eşuată în 1821. Timp de zece ani, între 1825-1835, ocupă diverse funcții administrative, de la aceea de diac la vistierie până la cea de secretar al Adunării Obștești. În anul 1835 traduce „Triizăci ani sau viața unui jucătoriu de cărți” după opera cu același titlu a lui Victor Ducange și M. Dinaux. Anul 1835 este debutul lui Costache Negruzzi în literatura din Ţara Românească, moment care i se datorează lui Ion Heliade Rădulescu care îi aprecia gustul pentru dezvoltarea literaturii naţionale, „care moartă în Moldova începuse a înflori la Bucureşti”, mărturisea Negruzzi în autobiografia sa. În anul 1836, în publicația „ Muzeul Național” (nr. 36, 37) apare „Corespondența dintre doi români, unul din Țara Românească și altul din Moldova”, pe de o parte I.H. Rădulescu, pe de alta C. Negruzzi, pe teme lingvistice de mare actualitate: simplificarea alfabetului, introducerea neologismelor, limba română unitară.
Implicarea sa în constituirea literaturii naţionale îşi găseşte împlinire în perioada de maturizare, aferentă anilor 1837-1844, când colaborează la principalele reviste ale vremii: „Curierul de ambe sexe”, „Albina”, „Alăuta românească”, „Dacia literară”, „Foaia pentru minte, inimă și literatură”, „Propăşire” etc. În aceste publicaţii apar traduceri din Victor Hugo, cât şi creaţii originale: „Cum am învăţat româneşte’’, „Aprodul Purice”, nuvela sentimentală „Zoe”, schiţa turistică „Plimbare”, anecdota „Reţeta”, portretul „Un poet necunoscut”, schiţa „Calipso” etc. Heliade care proiectase acea vestită Bibliotecă universală îl îndeamnă pe Negruzzi să scrie și să traducă, iar în anul 1837 acesta traduce „Angelo, tiranul Padovei” și „Marie Tudor”, drame ale lui Victor Hugo. Publică poemul „Aprodul Purice”, sursa de inspirație fiind o legendă din „O samă de cuvinte” a lui Ion Neculce, gândit drept un fragment din proiectata epopee „Ștefaniada”.
În 1837 publică nuvela romantică „Zoe” în „Curierul de ambe sexe” al lui Heliade, apoi în 1838 traducerea poemului „Șalul negru” de Aleksandr Pușkin. Un an mai târziu publică tot în „Curierul de ambe sexe” povestirea anecdotă „Au mai pățit-o și alții”, iar în „Albina Românească” apare „Regele Poloniei și domnul Moldovei”.
Anul 1840 reprezintă un moment foarte important în viaţa şi cariera lui C. Negruzzi. Astfel devine primarul Iaşului, dar face parte și din comitetul de direcție al Teatrului Național din Iași, alături de Kogălniceanu și de Alecsandri. Tot acum apare la Iași „Dacia literară” sub direcția lui Kogălniceanu, a lui Alecsandri și a lui C. Negruzzi. În numărul 1 al revistei „Dacia literară” apare nuvela istorică „Alexandru Lăpușneanul”, care este, așa cum am mai spus, prima nuvelă istorică din literatura română. Publică în „Albina Românească” nuvela „Provințialul”, devenită „Fiziologia provințialului”. În anul 1842, în „Albina Românească” apare „Păcală și Tândală” sau „Morala moldovenească”. „Capodopera acestei proze de hilaritate clasică este «Păcală și Tândală», deschizând drumul lui Anton Pann și a lui Ion Creangă” scrie G. Călinescu în Istoria literaturii române. În 1844 în revista „Propășirea” apare prelucrarea „Toderică” după „Federigo” de Prosper Merimée, care nemulțumește autoritatea domnească. Autorul este exilat, iar revista oprită. Tipărește „Vânătorul bun”, o carte pe tema vânătorii care devine model pentru Odobescu în „ Pseudokynegeticos”(1874), operă terminată cu un fragment din lucrarea lui Negruzzi. Doi ani mai târziu, în 1846, publică în „Almanahul de învățătură” nuvela istorică „Sobieski și românii”, lucrare păstrată și azi în manualele elevilor de gimnaziu. Conservator în gândire, având relații bune cu domnitorul, Negruzzi nu se numără printre participanții la evenimentele revoluționare din anul 1848. La Teatrul Național din Iași se joacă în anul 1849 vodevilul „Doi țărani și cinci cârlani”, devenit „Cârlanii”. În anul următor este numit director al departamentului finanțelor și tot acum devine membru al unei loji masonice din Iași. În anul 1851 publică farsa într-un act „Muza de la Burdujeni” la sfârșitul căreia Negruzzi adaugă o notă în care îi critică pe acei creatori „care schingiuesc și sfâșie frumoasa noastră limbă și în loc de creatori se fac croitori, și croitori răi”. În anul 1853 Negruzzi scoate revista „Săptămâna”, iar în anul 1855 publică „Istoria unei plăcinte” și „Ochire retrospectivă” în „România literară” a lui V. Alecsandri . În anul 1857 publică volumul „Păcatele tinereţilor”, alcătuit din patru părți:
I. Amintiri din junețe (Cum am învățat românește, Zoe, O alergare de cai);
II. Fragmente istorice (Aprodul Purice, Alexandru Lăpușneanul, Sobieski și românii, Regele Poloniei și domnul Moldovei);
III. Neghină și Pălămidă (Cârlanii, Muza de la Burdujeni);
IV. Negru pe alb (Scrisori de la un prieten).
Aceste lucrări se caracterizează prin diversitatea tematică, specii şi formule literare, având caracter anticipativ asupra evoluţiei literaturii române moderne.
În partea a doua a volumului intitulată „Fragmente istorice” găsim povestiri si nuvele istorice inspirate din cronicile Moldovei, din care nuvela „Alexandru Lăpuşneanul” care din perspectiva modernă este o parabolă despre vină şi pedeapsă, despre destin, despre urmările pe care le pot avea actele unui conducător, atunci când la baza lor stă dorinţa de dominare absolută. Prin caracterul general uman, nuvela „Alexandru Lăpuşneanul” depăşeşte limitele spaţiului românesc şi se înscrie în universalitate.
Autorul a scris „Alexandru Lăpuşneanul”, folosind capitolul al patrulea din cronica lui Grigore Ureche. Ca inspiraţie istorică, nuvela se referă la cea de a doua domnie a lui A. Lăpuşneanul, după uciderea lui Despot Vodă de către Ştefan Tomşa. În această nuvelă, autorul introduce în literatura română personajul colectiv, ca parte componentă a acţiunii, dovedind o bogăţie de informaţii şi aptitudini reale în stăpânirea tehnicilor literare. Asupra lui Lăpuşneanu, autorul va reveni într-una din scrisorile ce alcătuiesc capitolul al patrulea al volumului „Păcatele tinereţilor”, dezvăluind motivul pentru care el acuza boierii de clevetire, dar nefiind de acord nici cu măsura de ucidere în masă a acestora. Nicolae Iorga o consideră o „mare naraţiune istorică dramatizată, un mare tablou al istoriei româneşti din veacul al XVI-lea. […] Viaţa de zbucium, de patimă sângeroasă, de tragedie violentă şi sălbatică a celui mai expresiv dintre urmaşii lui Petru Rareş e împărţită în scene, adevărate scene de teatru, cu dialogul firesc, având în el înţelepciune românească îndătinată şi mireasmă de trecut”. Sugestivă este şi observaţia lui Alexandru Piru: „Alexandru Lăpuşneanul este o desăvârşită creaţie de valoare universală. Nu se poate închipui un portret mai viu într-un număr mai mic de gesturi şi cuvinte memorabile, într-o compoziţie mai simplă şi în decoruri mai puţine. Figura eroului e romantică. Eliminând fatalitatea cronicarului, Negruzzi l-a făcut credibil, fără a-l deposeda de aerul demoniac, fantastic, torţionar”. În partea a patra a volumului „Păcatele tinereţilor”, în ciclul numit „Negru pe Alb”, găsim „Scrisori la un prieten”, în care Costache Negruzzi introduce genul epistolar în literatura română şi adună 30 dintre foiletoanele sale risipite prin periodice timp de 25 de ani. Scrisorile lui Negruzzi au fost apreciate de critica literară şi i-au atribuit meritul de a fi fost în generaţia sa primul prozator artist şi intelectual, anunţând pe Cezar Bolliac, N. Bălcescu, V. Alecsandri, Ion Ghica ş.a.
În anul 1862 , în revista „Din Moldova” publică lucrarea „Studii asupra limbii române”. În anul 1866 atunci cînd se înființează „Societatea Academică Română” (Academia Română) devine membru al acesteia. Costache Negruzzi se stinge din viață la Iași, în seara zilei de 24 august 1868, fiind înmormântat la moșia sa Trifești.
„Negruzzi era un burghez cu legături în lumea feudală prin moşie, relaţii de familie şi raporturi sociale, situat ca înalt slujbaş într-o poziţie de dependenţă faţă de autoritate; în ordinea spiritului, el încearcă să se elibereze, însă, de ingerinţele puterii şi de lestul inerţiei conservatoare; voia să meargă cu veacul şi înţelegea că înaintarea spre o orânduire nouă e inevitabilă; avea idei mai limpezi sau mai tenebroase, câteodată nimerea adevărul şi alteori bâjbâia să-l descopere, dar prin întreaga structură a minţii şi prin ţelul căutărilor lui, participa deplin la universul valorilor burgheze.”
Paul Cornea, Costache Negruzzi, Montesquieu şi ideologia aripei moldoveneşti a paşoptismului, în vol. De la Alexandrescu la Eminescu, E.p.l., 1966, p. 105.
„Împotriva celor care au căutat să afirme impersonalitatea în creaţie, calitate care ar constitui înalta valoare artistică a nuvelei în discuţie –, să arătăm că contradicţiile sociale intră în însuşi procesul de creaţie şi astfel, impersonalitatea apare ca o diversiune tendenţioasă a esteticii idealiste, menită să falsifice poziţia scriitorului discutat faţă de frământările sociale pe care le oglindeşte.”
Gr. Scorpan, Realismul lui C. Negruzzi, în Iaşul nou, nr. 7/1950, p. 87.
Pușa Roth – București