Pușa Roth: Amintiri despre Grigorie Alexandrescu

„Viaţa lui a fost o viaţă de luptă şi de martir; a luptat pe faţă, cu curaj, la lumina mare, pentru libertate în contra despotismului, pentru dreptate în contra abuzului şi năpăstuirii, păstrând totdeauna căldura şi devotamentul tinereţei. A luptat fără altă ambiţiune decât aceea de a fi folositor ţării sale. Condeiul său original şi plin de spirit şi graţie nu s-a inspirat decât de pulsaţiunile mari şi patriotice ale sufletului său.” – Ion Ghica, Amintiri despre Grigorie Alexandrescu, în Scrisori către V. Alecsandri, 1886.

 „Neînduplecat, duios şi măreţ, muşcător şi gânditor în aceeaşi vreme, aşa ni se arată în satire. Biciuitor în fabule, dânsul croieşte o lume nouă, lumea dobitoacelor ce vorbesc, a dobitoacelor ce vin din adâncul codrilor şi, fermecate de puterea vrăjitorului-poet, înjgheabă, subt ochii noştri o viaţă nouă, menită să ne îndrepte paşii să ni-i întoarcă dintr-un drum, trimiţându-i pe un altul.”- Emil Gârleanu, Prefaţă la Grigore M. Alexandrescu, Poezii, Bucureşti, 1907.

„El a înţeles şi elasticitatea acestui gen care poate, rămâind fabulă, să adopte formele cele mai deosebite, să urmărească scopurile cele mai divergente. […] Alexandrescu n-are gluma uşoară, ci numai satira ascuţită sau ironia amară; el nu râde din toată inima, nici nu zâmbeşte cu nevinovăţie, nici nu face spirite de salon – ca Alecsandri -, ci are numai râsul batjocoritor sau tragic al celor ce cunosc prea mult viaţa.”- Nicolae Iorga, Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-lea, 1908.

 „Cu toate că multe fabule ale lui Grigore Alecsandrescu au un prototip străin, după un obicei admis în acest gen în care afabulaţia cade pe plan secundar, tematica ideologică apare originală şi limitată la preocupările poetului, în majoritatea covârşitoare a cazurilor, de ordin politic şi social. Fabulistul vorbeşte despre prinţ, despre cârmuire şi dregători, despre privilegii şi nobleţe, despre demagogie şi falsul liberalism, despre soarta geniului şi a celui slab, făcând o mulţime de reflecţii, afabulate, asupra vieţii publice.” – George Călinescu, Gr. M. Alecsandrescu, Bucureşti, 1962.

Citind doar aceste rânduri dedicate de contemporanii săi dar şi de critici şi istorici literari de mai târziu, personalităţi care s-au aplecat asupra operei lui Grigore Alexandrescu, realizăm dimensiunea dar şi importanţa operei sale în contextul literaturii române, fiind, aşa cum s-a mai spus, primul poet român „la care actul de a scrie este resimţit ca vocaţie şi posibilă împlinire de sine”. Aplecându-se cu ochi critic asupra vieţii sociale şi politice din vremea sa, poetul a ales fabula ca modalitate de a critica, folosindu-se de simboluri din lumea animalelor. Spre deosebire de ceilalţi poeţi, înaintaşi sau chiar contemporani, în poezia patriotică, Grigore Alexandrescu se relevă ca o conştiinţă, admirând eroismul inaintaşilor în contrast cu  prezentul. Poetul şi fabulistul Grigore Alexandrescu  s-a născut la data de  22 februarie 1810, la Târgoviște, în mahalaua Lemnului, fiind al patrulea copil al vistiernicului Mihai Alexandrescu şi al Mariei, născută Fusea, cu înaintaşi pomeniţi în documentele vremii lui Constantin Brâncoveanu. A copilărit la Târgovişte, iar cursurile le-a urmat la şcoala lui Mitilineu, în clasa dascălului Rafail, unde a învăţat greaca modernă, apoi „elinică”, împreună  prietenul său, Vasile Cârlova, poet și ofițer român, socotit primul poet român modern, deşi a scris numai cinci poezii. Grigore Alexandrescu avea o memorie prodigioasă, putea reproduce scene din Sofocle şi Euripide, iar pe Anacreon îl ştia pe de rost.

În anul 1827 viitorul poet rămâne orfan de ambii părinţi şi este luat de un unchi în Bucureşti. A devenit elev la Colegiul Național „Sfântul Sava” din București, iar aici îl întâlneşte pe Ion Ghica. Între cei doi tineri se leagă o prietenie pe viaţă. În această perioadă citeşte pe Voltaire, Boileau, Montesquieu, Lamartine şi începe să scrie. La data de 6 martie 1832, Heliade-Rădulescu îi tipărea, în „Curierul românesc” prima poezie, „Miezul nopţii”, prezentându-l ca pe „un alt Young ieşit din ruinurile Târgoviştii”, iar la sfârşitul anului, tot prin grija acestuia, îi apărea primul volum, „Eliezer şi Neftali”, cuprinzând traducerea poemului în proză cu acest titlu al lui Florian şi câteva poezii originale. În 1833, se numără printre membrii Societăţii Filarmonice, „soţietate literară pentru cultura limbii”, dar care avea şi un program politic. Neavând nici locuinţă, nici  situaţie materială, poetul era găzduit când de Tache Ghica, tatăl lui Ion Ghica, când de Heliade, când de I. Câmpineanu. Din aceste motive intră în armata naţională cu gradul de cadet de cavalerie, apoi praporgic. O vreme va supraveghea, la Focşani, mişcarea vamală între cele două principate, Moldova şi Muntenia. Demisionează în anul 1837 şi se întoarce la Bucureşti, în casa prietenului său Ion Ghica. În 1838 îi apare un nou volum, „Poezii ale d. Gr. Alecsandrescul”. Grigore Alexandrescu este închis timp de trei luni, deşi nu participase la complotul din octombrie 1840, împotriva domnitorului Alexandru D. Ghica, dar poetul era o „voce” şi scrisese şi poemele „Anul 1840” şi „Lebăda și puii corbului”.  În timpul detenţiei lucrează la o versiune a tragediei „Meropa” a lui Voltaire, tipărită în anul 1847. Este eliberat datorită intervenţiei lui Ion Ghica. În 1842, cei doi vor vizita mănăstirile de pe valea Oltului, iar în urma acestui voiaj va scrie poeziile „Umbra lui Mircea. La Cozia”, „Răsăritul lunii. La Tismana”, „Mormintele. La Drăgăşani” şi un „Memorial de călătorie”, singura sa scriere în proză. În anul 1842 apare la Iaşi, sub îngrijirea lui Alexandru Donici, volumul „Poezii”, ediţie completă. Domnitorul Gheorghe Bibescu, care ţinea să treacă drept un mecena al artelor, oferă poetului protecţie. E numit şef la „masa a doua a jelbilor”, la Postelnicie, adică Secretariatul Statului, apoi serdar şi, în 1846, paharnic. În tipografia lui C. A. Rosetti şi E. Winterhalder îi apare în 1847 volumul „Suvenire şi impresii, epistole şi fabule”. Un an mai târziu se numără printre redactorii gazetei revoluţionarilor munteni, „Poporul suveran”. Trezind suspiciuni, este scos din postul pe care îl ocupa la Secretariatul Statului. În 1850, Barbu D. Ştirbei, fratele lui Gheorghe Bibescu, îl numeşte director la Arhivele Statului. Între 1852 şi 1857, lucrează în Comisia Documentală. E înălţat la rangul de cluceriar, iar în anul 1854 devine director al Eforiei Spitalelor Civile. La invitaţia lui Ion Ghica, porneşte într-o călătorie prin Siria şi Palestina. În 1859, domnitorul Al. I. Cuza îl desemnează director şi apoi ministru ad-interim la Departamentul Cultelor şi Instrucţiunii Publice. În anul 1860 este membru în Comisia Centrală de la Focşani. Aici se căsătoreşte cu Raluca, fiica spătarului Stamatin.

În iunie 1860, poetul dă semne de alienare mintală. Boala îl va chinui, cu intermitenţe, până la sfârşitul vieţii. Ediţia definitivă, alcătuită de autor în 1863, „Meditaţii, elegii, epistole, satire şi fabule”, cuprindea şi „Memorial de călătorie”. Din cauza bolii, Grigore Alexandrescu se retrage din viaţa publică. În anul 1882  „Cimpoiul” îi tipărea traducerea primelor trei cânturi din „Ierusalimul eliberat” de Torquato Tasso. A murit sărac la București în anul 1885. Lui Alexandrescu îi revine meritul de a fi consacrat în literatura română ca specii literare autonome epistola, meditația și satira.

Influenţat de romantici, îndeosebi de Lamartine şi Byron, dezvoltă tema confesiunii lirice. Este, înainte de Eminescu, un poet al timpului şi al suferinţei de a fi. În fabulele sale sunt denunţate parvenitismul, demagogia, trădarea, ipocrizia, cameleonismul politic. El crează tipologii, şi, deşi personajele sale sunt animale au trăsături, defecte, apucături, perfect umane.

Boul şi viţelul

„Un bou ca toţi boii, puţin la simţire,
În zilele noastre de soartă-ajutat,
Şi decât toţi fraţii mai cu osebire,
Dobândi-n cireadă un post însemnat.

„Boierule, zise, aşteaptă afară
Ruda dumitale, al doamnei vaci fiu.”
– „Cine? a mea rudă? mergi de-l dă pe scară.
N-am astfel de rude, şi nici voi să-l ştiu.”

Puşa Roth – București