Pușa Roth: Aduceri aminte – Ion Ghica

Last updated aug. 14, 2014

Copil fiind, când treceam pe la Ghergani, Dâmboviţa, părinţii mei îmi spuneau că în curtea unde funcţiona Spitalul de copii locuise un prinţ, unul Ghica, şi mă întrebam, văzând ce aglomeraţie era prin clădirile tranformate în spital, ce bogat trebuie să fi fost acest prinţ de a avut o casă atât de mare şi o curte atât de întinsă.
Apoi, mai târziu, mergând la liceul din apropierea conacului, am înţeles întreaga poveste a prinţului care şi-a marcat veacul prin activitatea sa excepţională. Astăzi domeniul a revenit urmaşilor prinţului, dar nimeni nu mai locuieşte acolo. Doar păsările de tot felul populează acest teritoriu, ce păstrează încă memoria ilustrului său proprietar.
Personalitate plurivalentă a secolului al XIX-lea, Ion Ghica, fiul logofătului Dimitrie Ghica și al Mariei Câmpineanu s-a născut la data de 12 august 1816 la Bucureşti. A avut şansa să facă parte dintr-una din cele mai mari familii româneşti primind o educaţie pe măsură.
Ion Ghica a susţinut examenul de bacalaureat în litere, la Sorbona (Paris) în luna ianuarie 1836, după care a urmat Școala de arte și manufacturi (1836-1837). În august 1838 a devenit absolvent al Facultății de Științe din Paris, cu o diplomă în științe matematice, absolvind în 1840 și Școala de mine din același oraș.
În paralel a audiat cursuri la College de France (economie politică) și la Conservatorul de Arte și Meserii. S-a reîntors în 1841 în Moldova, unde a devenit profesor la universitatea fondată de domnitorul Mihail Sturdza la Iași, cunoscuta Academie Mihăileană.
În 1844, împreună cu Mihail Kogălniceanu și Vasile Alecsandri, editează săptămânalul „Propășirea”. Ion Ghica a făcut parte din gruparea conspirațivă de la 1848, care avea drept scop unirea Țării Românești și a Moldovei, sub un prinț autohton, Mihail Sturdza. Conspirația eșuând, Ion Ghica revine în Țara Românească, unde, împreună cu Nicolae Bălcescu și Christian Tell reactivează societatea secretă Frăția, înființată de ei în 1843 (între timp aderaseră la această societate și alți „pașoptiști”), care a fost motorul revoluției de la 1848.
În timpul Revoluției de la 1848, a fost trimis de către guvernul provizoriu ca reprezentant al acestuia la Istanbul, pentru a negocia cu guvernul turc. După înfrângerea revoluției, a rămas în exil la Istanbul. Între anii 1853-1859 a fost numit de către autoriţăţile turce în funcția de Bei al Samosului (1853 – 1859), unde a reușit să stârpească pirateria, în floare în acea insulă, care afecta în mod serios aprovizionarea pe mare a trupelor ce luptau în războiul Crimeii.
La terminarea misiunii sale, în 1859, a primit de la sultanul Abdul-Medjid titlul onorific de Prinț de Samos. În anul 1859, după unirea Moldovei și Țării Românești, a fost chemat de Alexandru Ioan Cuza și devine prim-ministru în timpul lui acestuia și apoi în timpul lui Carol I. Natura sa neliniștită îl va face să participe și la mișcările antidinastice din 1870 – 1871.
În 1881, a fost numit ministru la Londra, funcţie pe care a deținut-o până în anul 1889. Economist, matematician, scriitor, pedagog, director de teatru, diplomat și om politic, Ion Ghica a fost prim-ministru de cinci ori: de trei ori al guvernului României (în 1866, în 1866-1867 și în 1870-1871) și de două ori între 1859 și 1860, la Iași și la București, în perioada în care Ţările Române se uniseră într-un stat, însă păstrau încă două guverne.
Din anul 1874 a devenit membru titular al Societății Academice Române și președinte al acesteia din 1876 până în 1879, când instituția s-a numit Academia Română. A fost președinte al Academiei Române de mai multe ori (1879 – 1882, 1884 – 1887, 1890 – 1893 și 1894 – 1895). A murit pe 7 mai 1897, la moșia de la Ghergani, Dâmboviţa.
Ion Ghica este autorul unor scrieri relativ cunoscute în timpul său: „Poids de la MoldoValachie dans la Question d’Orient”, 1838; „Amintiri din pribegie”, 1848 ; „Vademecum al inginerului și al comerciantului”, 1848, 1865; „Ajutorul comerciantului, al agricultorului și al inginerului”, 1873, coautor: Dimitrie A. Sturdza și „Convorbiri Economice”1865 – 1875.
A fost primul care a susținut apariția unei industrii și al unui comerț național. Acest aristrocrt, spirit neliniştit, martor şi participant al evenimentelor secolului al XIX-lea, Ion Ghica scrie, „Scrisorile către V. Alecsandri” (1880), scrisori redactate în mare parte la Londra, o cronică fără egal a secolului în care a trăit.
Asupra împrejurărilor în care cei doi s-au hotărât să-şi scrie unul altuia aflăm chiar de la autorul scrisorilor: „într-o seară lungă de iarnă, pe când ninsoarea bătea în geamuri, aşezaţi pe jaturi la gura sobei, dinaintea unei flăcări dulci şi luminoase, am petrecut ore întregi şi plăcute cu amicul Vasile Alecsandri, povestindu-ne unul altuia suvenirile noastre din tinereţe. Se apropia de ziuă când ne-arn adus aminte de camerile noastre de culcat şi ne-am despărţit găsindu-ne amândoi la un gând, zicându-ne: De ce nu ne-am scrie unul altuia, sub formă de epistole intime, cele ce ne-am povestit într-astă-seară; poate că unele din istorioarele noastre ar interesa pe unii dintr-acei cari n-au trăit p-acele vremi ! ”
Deşi Alecsandri nu a scris decât trei epistole, Ion Ghica a continuat să scrie cu perseverenţă, la îndemnul poetului, care preţuia verva autorului, intuind vocaţia epistolară a acestuia. Cum era şi firesc, „Introducţiunea” este scrisă chiar de prietenul său, Vasile Alecsandri, care realizează importanţa acestei opere, valoarea ei literară dar şi istorică.
„Amice, când vine vârsta nemiloasă și ne spune că e timp de astâmpărat pornirile inimii și de strâns aripile închipuirii, când zburdalnicele zboruri prin lumea nălucirilor atrăgătoare devin periculoase și călătoriile depărtate prin lumea reală o întreprindere obositoare, ne rămâne o ultimă și neprețuită petrecere pentru mângâierea zilelor din apusul vieții. Ea consistă întru aducerea aminte a trecutului și reînvierea prin povestire a diverselor epoci prin care am trecut întâlnind în calea noastră tipuri originale și luând parte la fapte care se ating de istoria țării. Acest voiaj în jilț are avantajul de a fi și comod, și încântător. Tu mi-ai povestit adeseori întâmplări interesante pe care le auziseși din bătrâni și mi-ai zugrăvit cu un adevărat talent de pictor unele figuri din generația ce ne-a precedat, întrevăzute de tine în copilărie. Eu însumi am cercat să fac a zbura pe sub ochii tăi un stol de suvenire variate, și astfel orele noastre de întâlnire au fost totdeauna pline de veselie sau de uimire, pline de încântări culese în grădina trecutului, sau de visuri patriotice vânate pe câmpul viitorului necunoscut. Am îmbătrânit însă fără a pierde patima acestui vânat, căci dintre toate pasiunile omenești amorul de patrie este singurul care nu se stinge niciodată. Dacă am fi avut o mașină stenografică de buzunar, mașină ce se va inventa negreșit în secolul nostru de avocați și de deputați elocvenți, ea ar fi produs o mică bibliotecă de anecdote, de schițe ușoare, de memorii istorice și de portrete bine colorate, care formau un soi de muzeu demn de a fi vizitat; iar generația actuală, a cărei cunoștință de trecut nu se întinde peste limitele celor din urmă treizeci de ani, ar găsi în el multe subiecte de studiu atrăgător și folositor… Câte romane, câte piese de teatru, câte scrieri fiziologice s-ar putea clădi cu materialul adunat în el! Și câte spirite sănătoase s-ar retrage cu mulțumire în sanctuarul său spre a se odihni de luptele zilnice și de preocupările, zise politice, ale epocii de față!…
Tipuri pentru tipuri, sunt de preferat acele dispărute din societatea română, în locul acelor de venetici alungați din țările lor și adăpostiți astăzi între noi cu pretențiile lor ridicole de critici și de reformatori, în locul acelor de Don-Juani de trotoires, acelor de salvatori patentați de patrie, acelor de invidioși care stupesc veninul lor spre tot ce-i mai sus decât dânșii, chiar deși sunt convinși că stupitul cade tot pe obrajii lor etc., etc. Fapte pentru fapte… istoria va judeca valoarea acelor care s-au desăvârșit cu sacrificii de avere și de viață chiar, și acelor săvârșite sub îndemnul ambiției personale sau al dobândirii de averi colosale. Această idee m-a îndreptat către tine, amice, cu propunerea ca să începem între noi o corespondență menită de a continua convorbirile noastre și să le publicăm într-o foaie literară pentru plăcerea noastră intimă. M-am măgulit totodată cu slaba sperare că acea corespondență va fi bine primită de unii din compatrioți care binevoiesc a recunoaște puține merite predecesorilor și ceva măriri evenimentelor petrecute înainte de venirea lor pe lume.
Tu ai admis propunerea mea și ai realizat-o în parte cu o activitate de care s-au folosit cititorii foaiei Convorbirilor literare. Mi-ai trimis din București și din Londra un șir de epistole care în curând vor fi adunate într-un volum demn de a figura în bibliotecile bine compuse. Oaspe iubit, el va veni să ia loc în familiile române, spre a le povesti cu graiul său limpede, vesel, plăcut, câteva scene de la începutul secolului nostru, sau din zilele noastre, și a desfășura o galerie originală de figuri ce poartă sigiliul caracteristic al epocii lor. Sunt încredințat, amice, că ai găsit o mare plăcere de a rechema la viață acele umbre care din zi în zi se afundă mai mult în pustiul uitării și al nepăsării. Nu mai puțin sunt convins că volumul tău va procura o deplină satisfacere persoanelor inteligente ce-l vor citi din scoarță în scoarță și vor fi călăuzite de el prin regiunile unei lumi necunoscute lor. În epoca de astăzi e mare meritul unei opere literare care poate să distragă spiritul omenirii din vârtejul ce o conduce cu repejune spre ținta intereselor materiale. Cât pentru mine, locuitor de țară, retras în pașnica singurătate de la Mircești, apreciator și iubitor de roduri intelectuale, îți mulțumesc cu sinceritate pentru corespondența ta îmbelșugată.”

Puşa Roth
Bucureşti