Profesorul Dan Caragea, Portugalia: „Nu am abandonat România. Trăiesc și astăzi în două lumi și jumătate…”

Profesorul Dan Caragea trăiește de 30 de ani în Portugalia, o țară despre care mărturisește că l-a cucerit dinainte de a o cunoaște. Traducător din (și în) limba portugheză, profesor, autor al mai multor cărți și numeroase articole, Dan Caragea s-a stabilit în Lisabona după ce ajunsese acolo în ianuarie 1991, cu o bursă (pe care a prelungit-o doi ani).

Printre lucrările sale semnificative, despre care amintește cu drag, se numără cartea ROMÂNIA – PORTUGALIA: 100 de ani de la stabilirea relațiilor diplomatice româno-portugheze, cea mai amplă analiză asupra relațiilor diplomatice și culturale dintre cele două țări (apărută în 2017, la care profesorul Dan Caragea a fost coordonator și autor principal), precum și Luceafărul / Vésper (2015 – traducere în limba portugheză, varianta finală), dar și traducerea în portugheza braziliană a Cărții șoaptelor, de Varujan Vosganian, în colaborare cu Anne-Marie Caragea, cataloage privind cultura română în Portugalia și cea portugheză în România și multe alte opere remarcabile.

Ce anume a determinat rămânerea sa în țara care i-a devenit noua patrie? Dorința realizării profesionale și o așteptare a „schimbării la față a României”, după cum mărturisește chiar el în interviul acordat Occidentului Românesc în cadrul proiectului Stars4Media – „Connecto: Towards European Values Through Digital Media. The Live Streaming Hub.” 

Domnule profesor Dan Caragea, se împlinesc anul acesta 30 de ani de când v-ați stabilit în Portugalia. Faceți parte din prima generație de lusitaniști și ați fost și primul profesor universitar cu „patalama”, cum spuneți, la Catedra de limba portugheză. Care ar fi cele mai importante momente ale carierei dumneavoastră în acest domeniu? 

Dan Caragea: Am studiat limba și literatura portugheză la Universitatea din București între 1974 – 1978. Prin anul al treilea, când ajunsesem să vorbesc destul de bine portugheza, am primit o bursă pentru cursurile de vară de la Universitatea din Lisabona. Portugalia mă cucerise chiar înainte de a coborî pe pământul lusitan, pentru că începusem să mă identific cu această a doua lume a sufletului și minții mele. În vara aceea am bântuit cu însemnările de călătorie ale lui Nicolae Iorga, din 1928, în mână, obsedat de ideea de a-i călca pe urme. Vedeți, eu am avut de tânăr acest gând de a păși pe urmele „înaintașilor”. Imboldul îmi venea pesemne de la V.G. Paleolog, mentorul meu din anii de liceu, prieten cu Brâncuși și primul exeget al operei acestuia.

După terminarea facultății, mi s-a permis să dau ore la Lectoratul de Portugheză, și asta m-a îndârjit și mai mult. Așa am început să traduc din portugheză, să fac manuale, în fine, mi-am luat „misia” în serios. În primul meu an didactic a apărut Português Intensivo, un manual scris împreună cu profesorul și prietenul meu, José Bettencourt Gonçalves, în 1979. Mi s-a oferit peste câțiva ani șansa de a publica un mare manual, o metodă fără profesor, dar care a trebuit redus drastic, la mai puțin de jumătate, din cauza penuriei de hârtie (Limba portugheză pentru toți, 1988; coautor: Mioara Caragea). În Portugalia, am publicat Viver em Portugal, în 1995, apoi a apărut un manual amplu, o reluare sintetică, Limba portugheză. Curs intensiv, Polirom, 2003, la care am fost coordonator și coautor.

În privința lărgirii orizonturilor, aș aminti că am petrecut, la începutul anilor ’80, doi ani în Angola, o țară de limbă portugheză, iar de acolo mi-am adus o grămadă de cărți și tot felul de însemnări. De altfel, prima mea traducere de amploare este cartea unui scriitor angolez, stabilit acum în Portugalia. Este vorba de Luuanda, de José Luandino Vieira, publicată în 1982, la Editura Univers, cu o prefață de Roxana Eminescu.

În anii ce au urmat, nu mi s-a mai dat voie să plec din țară. Astfel, lumea portugheză, ca întreg cultural, devenise pluta mea de supraviețuire și de nădejde. Am scris câteva articole, am tradus din simboliștii portughezi, în 1984 a apărut prima mea versiune a Luceafărului tradus în portugheză, apoi, în 1990, am publicat o carte de suflet: Antologia poeziei portugheze, prefațată de Mihai Zamfir. În aceeași perioadă, am prefațat romane de Júlio Dinis (Moștenitoarea, 1983), Agustina Bessa-Luís (Sibila, 1986), José Saramago (Memorialul de la Mafra, 1988 și Pluta de piatră, 1990).

În sfârșit a venit și acel decembrie, 1989. Zilele treceau vertiginos, lumea era frenetică, mă îmbătasem și eu de „libertate”. Credeam cu dârzenie că, mai mult ca oricând, țara avea nevoie de noi, de învățământ reformat și de cultură necenzurată, așa că trebuia să ne punem serios pe treabă.

În vara lui 1990, împreună cu câțiva studenți, m-am întors la Lisabona. Îmi propusesem să rezolv problema manualelor pentru toți anii de studiu, a completării bibliotecii de la lectorat, să adun materiale despre relațiile culturale româno-portugheze și luso-române și să încerc să deschid porțile tinerilor absolvenți spre acea lume. Am și participat, de altfel, și la un proiect editorial efemer (Editura Edinter), prin care speram să putem traduce masiv și ordonat din literaturile de expresie portugheză. Vara aceea a trecut repede și am priceput că aveam nevoie nu de luni, ci de ani, ca să-mi duc proiectele la bun sfârșit. Așa că, în ianuarie 1991, am aterizat din nou la Lisabona, de astă dată cu o bursă anuală, pe care am prelungit-o pe încă doi ani.

Acesta a fost momentul despărțirii dumneavoastră de România? 

Dan Caragea: Multă vreme nu am fost convins că părăsisem România. Eu lucram, ca să zic așa, la viitorul nostru cultural. Trăiam însă împărțit între euforia „revoluționară” și nevoia de maturizare civică și politică. Concentrarea puterii în mâna grupului condus de Ion Iliescu, referendumul pentru Constituție și mineriada din iunie 1990 îmi frânseseră aripile încrederii în reformă. Peste România pe care o visam reconectată la epoca interbelică, începuse să se lase pâcla unui destin amorf și primejdios. Din felurite motive, ajunsesem la concluzia că era mai bine să rămân o vreme pe meleagurile lusitane până la „schimbarea la față a României”. Și așa au trecut toți acești ani…

Aș vrea totuși să nu se înțeleagă că am abandonat România. Dimpotrivă, am revenit de multe ori și chiar am lucrat ani la instituții din țară pe diverse proiecte. Eu zic și astăzi că trăiesc în „două lumi și jumătate” („jumătatea” sunt călătoriile prin lume pe care am avut norocul să le fac în acest răstimp).

După câțiva ani de la stabilirea dumneavoastră în Portugalia, ați schimbat orientarea profesională. Ce s-a petrecut în 1995? 

Dan Caragea: Era oarecum firesc. Interesul portughezilor pentru cultura noastră este relativ scăzut, lucru de înțeles de altfel. Momentul de vârf trecuse când intelectualitatea citea Panait Istrati, C. Virgil Gheorghiu sau M. Eliade (mă refer la literatură). Pe de altă parte, oricâtă pregătire aș fi avut era un nonsens să mă gândesc că îi voi învăța pe portughezi portugheza. Așadar am primit cu onoare invitația de a preda la o universitate privată un curs de metodologie a cercetării științifice. Facultatea era de Psihopedagogie Curativă, așa se numea, iar eu, curios din fire și pasionat m-am apucat serios de studii. Așa se face că după câțiva ani am ajuns să urmez cursurile școlii doctorale la Universitatea din București și, în 2006, să-mi iau doctoratul în Psihologie. Așadar, la Universitatea Modernă am fost profesor în două rânduri: 1995-1998 și 2006-2008. Și în 1998, și în 2008 viața mea a luat însă alte drumuri, așa că în domeniul psihologiei nu m-am avântat prea departe… 

A urmat o nouă schimbare, un alt domeniu de interes? 

Dan Caragea: Da, așa a fost, datorită cumva întâmplării. Am să vă explic. Printre aplicațiile informatice, erau la modă motoarele de căutare și indexare, gestiunea documentară, gestiunea informației… În anii aceia a existat un real interes pentru lingvistica computațională, mai ales pentru dicționare care să faciliteze recuperarea informației din diverse texte digitalizate. Printr-un prieten, am primit o ofertă „de nerefuzat” de a lucra la Madrid, la o puternica companie, OCS se numea, care distribuia pe piață un astfel de motor de indexare, dar care nu avea resurse convenabile în spaniolă… Așa că am fost invitat să formez și să conduc un departament de semantică care, împreună cu informaticienii, să furnizeze o soluție atrăgătoare pentru piața din Spania. Acesta a fost un pas care a dus la crearea primei baze multilingve de căutare semantică.

Spre sfârșitul muncii mele la Madrid, am ajuns însă la un impas: cum poate un calculator face diferența între omonime? Altfel spus, cum să facem ca el să înțeleagă că „sare” poate fi și substantiv, dar și o formă de la verbul „a sări”. Când cauți texte despre „sare”, nu vrei să apară un text în care să se spună că „X sare în apă de la 3 m”.

Mă întorsesem în Portugalia, lucram la întreprinderea prietenului meu, la elaborarea de dicționare pentru astfel de motoare de căutare, când, după luni de chin și disperare, am găsit pe Internet, în 2001, un motor de analiză semantică care rezolva ambiguitatea. Acesta se numea Tropes, era creat de francezi, așa că am intrat imediat în legătură cu dl Pierre Molette, creierul informatician.

Așa am ajuns să mă ocup de versiunile programului Tropes în portugheză, apoi în spaniolă. În decembrie 2003, am deschis la Lisabona o mică întreprindere, Cyberlex, care comercializa acest produs. Tropes „m-a readus” practic în România, unde am realizat versiunea românească, la UEFISCDI, în cadrul unor proiecte de cercetare europene. Despre modelul analitic și funcționarea acestui program am scris și o carte, în colaborare cu Adrian Curaj, intitulată Analiza automată a discursului care a apărut la Editura Academiei, în 2013.

Tot la UEFISCDI am realizat în anii următori și un alt software destinat analizei similitudinilor, din păcate azi dat uitării. Acesta era menit unor aplicații diverse, dar și analizei plagiatului, însă nu au mai existat fonduri și nici susținerea instituțională pentru a se merge mai departe.

Ultima colaborare semnificativă în România, despre care doresc să pomenesc, este proiectul Romtext (2019), de la Institutul de Lingvistică al Academiei. Deși scopul era crearea unui corpus de referință al limbii române, care să întregească Dicționarului limbii române, care ar urma să aibă o nouă ediție, dar mai ales DEX-ul care este un dicționar explicativ lipsit de contexte de sprijin, strădania noastră a fost abandonată, după prostul obicei românesc, așa că tot ce încercăm să construim e sortit pieirii. Este cu neputință să mai întâlnești azi în Romania manageri culturali vizionari capabili să ducă la bun sfârșit operele fundamentale care ne lipsesc.

Să înțelegem că în ultimii ani ați renunțat la preocupările dumneavoastră de lusitanist? 

Dan Caragea: Este limpede nu am mai putut lucra cu aceeași dedicație ca în anii petrecuți în România, dar am încercat să asigur o oarecare continuitate. Am reușit să dau versiunea finală și să public la Lisabona Luceafărul / Vésper, 2015. La aceasta s-ar putea adauga traducerea în portugheza braziliană a Cărții șoaptelor, de Varujan Vosganian, în colaborare cu Anne-Marie Caragea. Lăsând la o parte personalitatea mult prea controversată a autorului, Cartea șoaptelor este, în opinia mea, unul dintre cele mai bune romane românești scrise după 1990.

Acum câțiva ani am publicat pe Amazon două cataloage privind cultura română în Portugalia și cea portugheză în România. Astăzi ar trebui revizuite, completate și disponibilizate online…

În sfârșit, în 2017 a apărut o lucrare de referință: ROMÂNIA – PORTUGALIA: 100 de ani de la stabilirea relațiilor diplomatice româno-portugheze. Este cea mai amplă lucrare privind relațiile diplomatice și culturale dintre cele două țări. Am fost coordonator și autor principal la acest album inițiat de doamna ambasadoare Ioana Bivolaru, la sugestia domnului Daniel Nicolescu, directorul ICR Lisabona.

Sper, de asemenea, ca anul viitor să apară și traducerea mea din Fernando Pessoa, Mesaj, o traducere la care țin foarte mult, asta ca să pomenesc doar de muncile încheiate. Pentru restul să sperăm că vom trăi și vedea cât și ce se mai poate face.

Și ca să încheiem cumva „rotund” acest interviu, voi reaminti faptul că ați vizitat pentru prima oară Portugalia în 1977 cu cartea lui Iorga în mână. Am găsit un text de-al dumneavoastră despre Iorga și Portugalia într-un impresionant volum colectiv: AZUL DE LISBOA / AZUR DE LISABONA, Guerra & Paz, Lisabona, 2020. Doriți să comentați? 

Dan Caragea: Inițial m-am gândit să scriu câteva impresii, dar de teamă că majoritatea textelor vor fi astfel de mărturisiri, pline de metafore, de poezie și trăiri exaltate, m-am decis să rămân într-un plan secund și să-i aduc un omagiu lui Nicolae Iorga, călătorul savant, întrucât „impresiile lui Iorga sunt temelia construcției imaginii Lisabonei și a Portugaliei în mentalul românesc. Pe urmele lui, le putem aduna azi pe toate celelalte, ale noastre”. Și ale celor ce vor veni.

Un material realizat de: Camelia Jula, jurnalist Occidentul Românesc

Material video și montaj: Raúl Sánchez Costa

Articol multimedia publicat în cadrul proiectului Stars4Media – „Connecto: Towards European Values Through Digital Media. The Live Streaming Hub”