Pentru eternitate

240

Spune zicala francofonilor că “partir, c’est mourir un peu”. Eu încep să cred că e valabilă şi reciproca: “Venir, c’est naître un peu”. De ce nu? Murim puţin când plecăm, dar şi renaştem când revenim într-un loc drag. Proverbul cu extensie se verifică mai ales la românii plecaţi din ţară, cei care obişnuiesc să vină în România în vacanţe, aşa cum în copilărie petreceau verile pe la bunici. Incursiunile în trecut, în timp şi în spaţiu nu trebuie neapărat să trezească remuşcări. Am plecat „de tot”, „pe veşnicie” sau „pentru eternitate”, cum adesea repetăm la … infinit. Puţin rest rămâne însă dintr-o “eternitate” confundată cu ceva care s-ar putea declina la plural. O eternitate, două eternităţi? A mea, a ta, a noastră? Veşnicia, cea care în dulcea viziune a lui Lucian Blaga s-ar fi născut la sat, nu e întotdeauna aceeaşi. Sincer, nu credeam că regula din alt secol se mai aplică şi-n vremurile noastre. E nevoie de multă imaginaţie pentru a mai crede că satul ar fi rămas depozitarul “eternităţilor noastre cumulate”. Dar iată că vara aceasta m-a catapultat exact în acel tablou rural neverosimil, despre care credeam că ar fi dispărut demult. N-am ţinut morţiş să verific ipoteza sentimentalului lancrămean, dar, ce-i drept, am fost curioasă. În obligatoriul concediu anual din România m-am încumetat de data aceasta să vizitez satul bunicilor, un loc despre care nici nu mai eram sigură dacă există cu adevărat. Se zvonise că prin satul uitat de lume casele se dărăpănează şi oamenii se prăpădesc. Ne aşteptam să întâlnim doar o mână de bătrâni nefericiţi, risipiţi prin câteva gospodării pustiite. Eram înarmaţi cu indiferenţă şi înţelegere pentru ceea ce credeam noi că ar fi mersul firesc al lucrurilor – gloria şi decăderea oricărui ciclu natural. Nu mai doream decât să aruncăm o privire prin cimitir, pe la mormintele de moşi şi strămoşi, cei duşi la cele veşnice. Ştiu că pare morbid să vizitezi cimitire, dar liniştea ceremonială şi împăcarea pe care o inspiră nu sunt deloc nesănătoase. Nu numai că nu ni s-au adeverit temerile, ci am fost chiar surpinşi de puţinul cu care s-a schimbat între timp peisajul pe care nu-l mai văzusem din copilărie. Chiar dacă nu realizasem până acum, ne lipsise ceva. Mână în mână ne regăseam la vârste adulte, copii şi părinţi, două generaţii despărţite de câteva prăpăstii. Împreună într-o lume în care unii şi ceilalţi am petrecut copilării frapant de asemănătoare. Ei acasă, iar noi, mai târziu, la bunici. N-a fost nevoie de multe cuvinte pentru a afla cărările ştiute, intrarea în „Gura Hudiţii”, poteca spre biserica din deal, piatra sub care păstram cheia de la « casa dinaintre » sau lanţul care ţine porticul închis, ca să nu intre nepoftită „ciurda de ghiboli”. Revedeam fizionomii uitate, oameni aievea şedeau pe băncile de pe la porţi, dând cumpănit bineţe, coborâţi parcă dintr-un film alb-negru. Fireşte, mulţi au dispărut, dar erau şi destui noi veniţi, cu gospodării aşezate, căruţe, animale domestice şi chiar şi copii de şcoală, care nu erau doar în vacanţă la bunici. Dacă pe foştii colegi de şcoală nu-i mai recunosc acum prin fotografii, pe ţăranii din satul bunicii i-am ştiut imediat. Poate pentru că ei au fost primele feţe pe care ochii mei de prunc le-a văzut. Sau poate că realmente ei nu s-au schimbat prea mult, încremeniţi în făgaşul unei vieţi egale, constanţi în straiele lor sobre, tipice româneşti.

« N-ăi fi tu copila ai mică a lui Ditu lui Ionu’ lui Ion Niculii ? » – m-a întrebat un vecin cu privirea sfredelitoare, pe care parcă-l ştiam de la sapă pe locul nostru din „râpă”. Gustinul Melentii – aşa se numea el – îmi enumerase fără niciun efort strămoşii până la a treia generaţie. Mi-a venit să-i răspund cu « onoarea e de partea mea ». Mă simţeam ca la decernarea premiilor Oscar. Pe drumul spre “tânărog”, o femeie cu „şurţă” se repezi entuziasmată spre mama, excalmând: « Getuţo, mai ştii tu când erai fată de măritat şi m-ai cântat pe mine mireasă ? ». Mi-am închipuit un fel domnişoară de onoare, într-o formă arhaică. Vocea mamei avea renume bun. Renume şi nume; multe din ele aici sunt neobişnuite: Candit (cu „t”, nu ca personajul din Voltaire), Sanvina, Susana (cu „s”!), Samoilă, Aurente. Sună de parcă le-ar fi inversat cineva literele. De unde or fi venit ele? Tata s-a ales cu un cocoş în carne şi oase, de la un văr. Am luat pasărea în maşină, “emigrând” galinaceea la zeci de kilometri distanţă, unde ai noştri ţin un „harem” cu cinci găini. Oare cocoşii ştiu că există oameni care numesc aşa ceva „rai”? Trecând pe lângă căminul cultural am dat de magazinul sătesc, “bolda”, acum închisă, unde mirosea pe vremuri a boboroanţe şi a petrol de lampă. Pustiu e şi sediul “Colectivei” ce a acrit multe inimi de ţărani, obligându-i la colectivizare forţată. Nici localul în care crâşmarul Ilarie servea rachie creierelor înfierbântate nu mai e în folosinţă. Abia acum înţeleg de ce Moşu’ a murit neîmpăcat, după ce a renunţat la tot ce agonisise, în favoarea “proprietăţii întregului popor”.

Cât de anevoioasă trebuie să fi fost transformarea tatălui meu, din tânărul intelectual de la sate, care visa la drepturi egale, în înverşunatul oponent al regimului, pe care securiştii îl ameninţau cu eliminarea de la facultate a fiicelor sale! El care în tinereţe săpase cu entuziasm la şantierul de tineret pentru conducta de gaz metan. Satul are Poştă, Telefoane, Vulcanizare şi multe case în renovare. Cloştile râcâie didactic pământul, înconjurate de puii pestriţi, care le imită vioi. Câinii latră, caii fornăie, pisicii aleargă sprinteni, cumpenele de la fântâni scârţâie, clopotele bat. E mişcare peste tot. Belşug nu este, dar e viaţă. Parcă ne-a mai venit inima la loc. Şi iar zboară gândul la eternitate, aşa cum se vede ea dinspre sat. Sau mai bine zis dinspre dealul Bendorfului, locul din care se poate arunca o ultimă privire înapoi. O zicală din familia noastră aminteşte de un frate de-al bunicului. La emigrarea în America, se pare că ar fi oprit carul în vârful dealului, aruncând o ultimă ocheadă peste aşezarea natală şi, cu obidă stăpânită, ar fi strigat: „No satule, zece ani de luna lui mai poţi să stai, până oi apuca tu să mă mai vezi o dată”. Stă satul şi astăzi, ca pe atunci. Unde era să se ducă? Dacă mă gândesc bine, mai lipsesc ceva ani până se vor adunat lunile lui florar pentru deceniul de absenţă promis de antecesorul nostru. Cei o sută douăzeci de ani ceruţi – pentru că numai o lună pe an se numără, luna mai – nu s-au scurs încă. Mă tem însă că satul nu s-ar lăsa impresionat. Eventuala întoarcere la vatră a unuia sau altuia dintre aventurierii săi risipitori, fie chiar şi dincolo de limitele calendaristice ale unei vieţi de om, ar trece neobservată. Poate că tot Blaga avea dreptate: din perspectiva satului, eternitatea e pur şi simplu mai încăpătoare… Nici neglijabilul meu aport de „un an de luna lui mai”, răgaz luat până am revenit pe uliţele satului nu a răsturnat nimic în firea lucrurilor. Doar mie îmi ţine cald, ca o pătură de lână. Mi-a rămas întipărită în minte imaginea a unei cruci la margine de drum, văzută din mersul maşinii, undeva pe-o vale din Podişul Transilvaniei. Flancată de două buchete de flori, se desena albă pe fond verde, în faţa unui lan de porumb. Iar sună morbid, dar realmente avea o poziţie demnă de invidiat. Atârnată de « gâtul » crucii, o ghirlandă din flori de câmp amintea de ritualurile de bun venit de prin arhipelagurile de la tropice: „Bun venit în eternitate!” De n-ar fi îndoiala. Oare ce-o fi dincolo? Dincolo de dealul Bendorfului, dincolo de ocean, dincolo de veşnicie? Să nu uit să-mi pun în bagaj o plasă de virgule când plec iar din ţară. Îmi trebuie ca să pun accentele şi tremele de sub caracterele româneşti, la ţ-urile de sub “ţară”, „ş” din „veşnicie” şi „ă” de la “acasă”. Oriunde se întâmplă momentan să fie casa mea.

Gabriela Căluţiu Sonnenberg

Benissa, octombrie, 2011