„Orice popor are de învăţat de la oricare alt popor, dar fiecare trebuie să-şi păstreze identitatea”

Interviu cu domnul Academician matematician Gheorghe Păun, în exclusivitate pentru ziarul Occidentul Românesc, Spania.

Ca fiu de plugari valahi, ajuns erudit de prestigiu, ați fi putut ilustra oricând celebrul vis american al realizării de la zero. Sunteți inclus de ISI în categoria  „highly cited researcher”, iar respectul cu care sunteți întâmpinat peste tot prin lume este remarcabil. Cu toate acestea, rămâneți ancorat în pământul României. De unde vă vine fascinația pentru orașul natal și convingerea că nicăieri altundeva nu puteți funcționa mai amplu? 

Cred că lucrurile sunt mai simple şi, în acelaşi timp, mai complicate. În primul rând, plugar-plugar, dar tatăl meu avea cărţi în casă, le citea la lumina lămpii cu gaz, pentru că electricitatea încă nu ajunsese prin sat. Şi picta icoane tatăl meu. Măcar pentru asta pot spune că nu am plecat chiar de la zero. E foarte adevărat însă că nu cred că am auzit termenul „academician” până prin liceu… Apoi, nu e vorba despre „funcţionarea” mea profesională sau socială, cel puţin prima este mult favorizată de „peregrinajul” prin lume, prin universităţi şi centre de cercetare, ci de existenţa mea în sine, ca să spun aşa. De aceea nu am plecat niciodată definitiv din România, de aceea am revenit după pensionare la Curtea de Argeş, aproape, dar nu chiar în Cicăneşti, comuna în care m-am născut, cea înconjurată de păduri, „cu ieşire numai spre sud” (autocitat), mitologică aşadar pentru mine. Sunt născut pe Argeş în Sus, în România de la Argeş, ca să folosesc sintagme celebre. Argeşean, deci român; român, deci european; european, deci cetăţean al planetei. Am călătorit mult, lună de lună timp de un sfert de secol, după 1990, desigur, dar, îmi dau seama acum, totdeauna m-am simţit un fiu de plugari, cum spuneţi, plecat cu treburi prin lume, „niciodată în căutarea unui loc de casă” (alt autocitat). Asta sunt, un țăran planetar… ajuns highly cited researcher pentru că nu am putut altfel… „Dacă stăm, se îngroaşă sângele”, aşa se spune la Cicăneşti…

Sunteți cunoscut drept întemeietorul calculului membranar, bazat pe constatarea că fiecare celulă vie este de fapt un computer la scară microscopică. Inversând logica, oare va putea computerul să devină mai „uman” cândva? Cum va influența inteligența artificială evoluția omenirii și până unde credeți că se va ajunge cu interconectarea dintre real și virtual, dintre om și mașină (evident, pornim de la premisa că planeta mai are, totuși, un viitor)? 

Gingaşă întrebare, riscant poate fi un răspuns tranşant. Planeta are un viitor, nu ştiu dacă şi civilizaţia umană, în forma în care evoluează, în ritmul în care-şi consumă propria planetă. Sunt optimist din fire, dar îngrijorat. Inteligenţa artificială, un nume preţios pentru maşinile şi programele care procesează informaţie, tot mai multe şi mai performante – deci mai influente – ne-a schimbat deja viaţa şi ne va influenţa şi mai mult. Am intrat, se spune, în cea de a patra revoluţie tehnico-ştiinţifică, bazată pe conectivitate, inteligență artificială, cloud/sky computing, internetul lucrurilor. Chiar dacă, spunea Moisil, „calculatoarele nu vor învăţa niciodată să zâmbească”, nu la modul uman, ele vor simula multe, inclusiv zâmbetul, ne vor întrece în multe, ne vor face probleme. Nu se vor autonomiza de la sine, dar le facem noi să fie tot mai autonome, să evolueze, să înveţe până ce nu vom mai şti ce anume programe mai execută. Mă tem de programele produse de programe. Iar conectaţi suntem de acum, vom fi şi mai mult. Dar adevăratul pericol nu vine de la calculatoare, ci de la cei care le pot folosi în scopuri malefice. Iar în asta oamenii sunt mult mai inventivi decât calculatoarele…

Ca matematician, informatician și om de cultură, membru titular al Academiei Române și membru al Uniunii Scriitorilor, activați în mai multe domenii aparent neînrudite. Cum se împacă rigoarea științei cu sensibilitatea omului de litere?

Nu există deloc o contradicție între umanioare și științe exacte, ca să folosesc o distincţie clasică. Inspiraţie, criterii estetice, bucurie există şi în ştiinţe, poate chiar mai mult în matematică, iertat fiindu-mi „patriotismul local”, decât în alte domenii, la fel cum studiu, rigoare, o „gramatică” specifică există în orice ramură a culturii. Sigur, performanţa cere specializare, în toate profesiile şi preocupările deopotrivă, dar, dacă există timp, dorinţă şi ceva noroc, se pot face, mai mult sau mai puţin cu succes, multe lucruri „neînrudite” – iar exemple sunt încurajator de multe, chiar privind perechea matematică-litere.

Unii spun că nimic din ce este românesc nu vă este străin (citat din M. Golescu). În revista Curtea de la Argeș, pe care ați înființat-o în anul 2010, rezervați lună de lună spațiu comunităților de români din afara granițelor și aveți o pagină cu texte eminesciene frapant de actuale și astăzi. Care este motivul acestei mândrii naționale echilibrate și al susținerii continue a sentimentului de unitate de neam? 

Mă voi întoarce iar la a-mi invoca originile, ba chiar voi adăuga citatului dinainte o frază care-mi face mare plăcere, iertare de aparentă nemodestie, spusă de un alt senior al jurnalismului românesc, Ion Andreiţă, care, parafrazând sintagma „român absolut” (Petre Ţuţea despre Eminescu – evident, păstrăm cu smerenia cuvenită proporţiile), îmi punea în sarcină titlul de „argeşean absolut”. Revista era principalul său argument. O revistă argeşeano-românească-planetară, prin intenție cel puţin, oricât ar părea de ambiţios. Şi, pentru că am cunoscut români de pe toate meridianele, cu mulţi alţii am intrat mai întâi în dialog pe internet, abia apoi ne-am întâlnit, revista poate fi numită a românilor de pretutindeni (deşi, sintagma de pe urmă nu prea-mi place). A celor din ţinuturile din jur, „grăniţuite” de istoria mereu cinică şi brutală, ca şi a celor din lume, din Noua Zeelandă până în Canada. Cred că am avut colaborări la revistă din peste douăzeci de ţări – frecvent din Canada, Spania, Franţa, Germania, Suedia. Sunt multe de spus, nu e loc pentru toate. Revista e nenegociabil unionistă – dar lucrând pentru unirea în cuget şi simţiri, mai trainică şi mai importantă decât unirile administrative (o rubrică a revistei este intitulată „Podul de reviste”, iniţiativă mai largă, iniţiată încă din 2011, împreună cu mult regretatul Nicolae Dabija şi cu revista sa Literatura şi arta, de la Chişinău), pentru nevoia de românism (o vreme, rubrică explicită), pentru tradiţie, limbă, Eminescu. Toate acestea ne definesc şi ne unesc, ne dau personalitate, suflet, identitate, pot constitui un proiect de ţară. Toate acestea sunt uneori numite naţionalism, cu menţiunea că am propus mai demult o distincţie: la fel cum există un colesterol bun şi unul rău, iar primul trebuie promovat, al doilea inhibat, la fel există un naţionalism bun, constructiv, şi unul rău. A nega acest lucru este o eroare (obscur interesată), o diversiune chiar.

Mereu ați fost partizanul ideii că „a face” îl învinge pe  „a spune”. Ați „făcut”  peste 50 de cărți de specialitate și de literatură și peste 500 de articole științifice sub semnătură proprie. Se poate spune că scrisul vă împlinește? 

Din nou, lucrurile sunt simple: am din naştere gena ludică, din educaţie aplecarea spre „a face my best” (scuze pentru barbarism, dar nu găsesc un bun înlocuitor), dintotdeauna noroc de contexte mobilizatoare, în primul rând, de prieteni şi colaboratori de mare clasă. Am preluat de undeva deosebirea dintre a munci şi a lucra, mi s-a potrivit foarte bine, subînţelegându-se că o activitate care se poate face „în joc” (mai riguros, ca să nu se înţeleagă greşit: cu recompensa intrinsecă, în activitatea însăşi, nu la final, ca un salariu) este mult mai eficientă, aduce bucurie, devine mod de a fi, nu oboseşte. Nimic deosebit, aşadar (plus că multe articole sunt scrise în colaborare, am, cred, în jur de 150 de coautori, mult peste media din matematică).

Cine vă cunoaște vă descrie drept om providențial, mereu cu zâmbetul pe buze, blând, dar ferm. Există vreun subiect care vă poate face să vă pierdeți calmul?

Nu ştiu cum mă percep cei din jur, mă tem însă că mulţi pleacă de la prejudecata că un matematician trebuie să fie mai mereu încruntat, puţin aiurit, inadecvat şi intransigent. Dacă aşa o fi trebuind, atunci se pare că nu sunt un matematician tipic… Am descoperit devreme că aproape orice se poate face cu puţin umor, în orice caz, cu zâmbetul pe buze. Că oamenii sunt mult mai frumoşi atunci când zâmbesc. Dar, homo sum, mă surprind adesea pe cale să-mi pierd calmul şi atunci mă cert pe mine însumi, uneori uit, alteori iert. Am însă o pedeapsă totală pentru cei care nu merită: îi aneantizez prin ignorare… Nu-mi vin în minte acum motive de enervare – poate doar când mă mai uit la televizor, dar soluţia este atât de simplă: telecomanda!

Din 2003 până în ianuarie 2013 ați lucrat și la Universitatea din Sevilla, unde v-ați îndrăgostit de Andaluzia și, implicit, de Spania. Ați scris chiar și o carte, un poem cât o carte, cu titlul Guadalquiviria. Care credeți că sunt suprapunerile dintre poporul spaniol și cel român? Unde ne putem inspira de la iberici, respectiv ce anume ar putea ei să preia de la noi?

„Ay, ay, ay, Andaluzie…” – iarăşi autocitat, un vers de data aceasta. Rimează cu nostalgie şi cu multe altele… Am lucrat câțiva ani şi la Tarragona, mai la sud de Barcelona. Cu de-ale matematicii sau de dragul locurilor am fost în multe alte părţi ale Spaniei, din Gibraltar la Santiago de Compostela, din Baleare la Cadiz. Poporul cel mai apropiat de noi, de la limbă la rubedenii istorice (Traian s-a născut peste Gualdalquivir de Sevilla, la Italica), de la varietatea sărbătorilor-tradiţiilor la atractivitatea gastronomiei şi calitatea vinurilor. Şi, aşa cum România este o ţară formată din „ţări” (Ţara Bârsei, Argeşului, Oaşului, Lăpuşului,…), la fel, există mai multe „Spanii”, pentru că solar-arzuria Andaluzie, ole!, nu seamănă cu ploioasa Galicie, La Mancha invită cavaleri rătăcitori, Catalonia e net mai „realistă”… Stau pe aproape la asemănarea cu noi, desigur, italienii. Dovadă că şi numărul de români exilaţi – temporar unii, definitiv probabil alţii – în cele două ţări este cel mai mare. (Apropo: în Cicăneşti există două familii cu origini italiene, total „împământeniţi”, veniţi la început de secol XX, când se construia aici o cale ferată…)

Orice popor are de învăţat de la oricare alt popor, dar fiecare trebuie să-şi păstreze identitatea, pentru a prezerva puterea diversităţii, farmecul şi nevoia alterităţii. Îmi plac multe la spanioli, dar nu cred că deprinderile de fond sunt uşor de transferat, istoria noastră e în multe privinţe diferită (românii au stat mereu între cele trei imperii vecine, lacome dintotdeauna, resurecte, după puteri, şi astăzi). De pildă, ibericii zâmbesc mult mai mult decât românii – iar, potrivit prietenului comun Johan Galtung, „cantitatea de zâmbet stradal este un relevant indicator de calitate a vieţii”. Dar, „osmoza” e evidentă, graţie diasporei. De la gastronomie la raportarea la mediu – par detalii, dar contează.

Pentru final, aveți un mesaj pe care doriți să-l adresați românilor din Spania?

Să rămână români, e atât de frumos şi de simplu. Ajunge să meargă la o biserică românească din apropiere, să citească Eminescu, să vină de Crăciun în România. Dacă plănuiesc să se-ntoarcă acasă, şi cu atât mai mult dacă nu plănuiesc asta, să-şi înveţe copiii să vorbească româneşte şi să-i sfătuiască şi pe copii să facă la fel cu copiii pe care aceştia îi vor avea… Şi, desigur, un fuerte abrazo tuturor, alături de o invitaţie mereu deschisă pe Argeş în Sus.

Foto: Academia Română

Autor: Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Benissa-Spania)

Nota Redacției:

Gabriela Căluțiu Sonnenberg este economist, scriitor și jurnalist, promotor de cultură, traducător. A absolvit Academia de Studii Economice din București cu titlul de doctor în anul 2000. Distinsă cu numeroase premii pentru activitatea literară și pentru promovarea culturii române în străinătate, scrie în limbile română, germană și spaniolă pentru diverse publicații din Europa, Australia, America și Asia. Este afiliată Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și Asociației Jurnaliștilor de Turism din România. Cea mai recentă carte apărută: „Vine Seninul”, vol. II, proză scurtă (Ed. Itaca, Dublin 2022). Scrie la „Occidentul Românesc” din anul 2011!