Letiția Coza: Poezia lui Eminescu în cultura italiană
Motto: „Eminescu nu e o floare rară, desfăcută aproape prin miracol dintr-o sămânţă adusă din întâmplare pe solul Daciei de suflarea vânturilor apusene: este un astru ţâşnit din adâncurile cerurilor din Răsărit, ca mărturie despre o civilizaţie tânără şi nouă, dar înrădăcinată într-un trecut de veche cultură şi de severă tradiţie.” (Rosa Del Conte)
Valorile autentice ale culturii fac obiectul unor schimburi între popoare, având menirea de a contribui la îmbogăţirea permanentă a spiritualităţii omeneşti. „Divina è la parola!”, exclama Gabriele D’Annunzio, deoarece primul indiciu care îl defineşte pe scriitor ca valoare îl reprezintă conştiinţa cuvântului. Iar pentru o naţiune „limba unui poet ca Eminescu echivalează cu o mare şi incomparabilă cucerire. Sufletul lui s-a făcut cuvânt şi cuvântul a fost învestit cu universalitatea spiritului” (G. Bertoni).
Rosa Del Conte, nume de primă mărime în eminescologia modernă, afirmă: „Dacă sufletul popoarelor se oglindeşte în cuvântul poeţilor, Eminescu reflectă şi în aceasta istoria intelectuală a poporului său, depunând mărturie pentru ea . (…) Dar, ca şi a Luceafărului său, şi lumina lui a străbătut, înainte să ajungă până la noi, o cale lungă”.
Receptarea lui Eminescu în Italia a început încă din 1887. Marco Antonio Canini este primul italian care a tradus din poezia eminesciană: Dorinţa, Sunt ani la mijloc…, Când însuşi glasul. Pier Emilio Bosi este al doilea nume de care se leagă destinul italian al lui Eminescu. El a tradus: Venere şi Madonă, Veneţia, Şi dacă…, Singurătate. Lui Bosi îi urmează Romeo Lovera, care a tradus: Singurătate, Epigonii, Venere şi Madonă, Mortua Est!, Şi dacă… .
În primele decenii ale secolului XX, interesul pentru creaţia lui Eminescu devine o componentă a culturii italiene. „Distinşi profesori, reprezentanţi ai Misiunii Culturale Italiene din România, descoperind direct, printr-o cunoaştere adâncă a limbii române, valoarea şi originalitatea versului eminescian, încep să-l transpună masiv în limba lui Dante„, scria în 1989, în revista „Collegium”, Eleonora Cărcăleanu.
Carlo Tagliaviani a publicat în 1923 studiul „Michele Eminescu”, ce conţine şi numeroase traduceri din poeziile lui Eminescu. În 1927, apare primul volum în versiune italiană la prestigioasa editură Sansoni din Florenţa: „Mihai Eminescu, Poesie”. Volumul cuprinde 78 de traduceri din antumele eminesciene. Traducătorul, Ramiro Ortiz, a fost reprezentantul cel mai de seamă al culturii italiene în România. Tot în 1927, marele cărturar român Nicolae Iorga ţine la Roma prelegerea „Un gran poeta romeno: Michele Eminescu”. Prelegerea a fost publicată împreună cu mai multe traduceri – Speranţa, O, mamă…, Când însuşi glasul, Mai am un singur dor, Revedere – în broşura „Conferenze italiane sulla nazione romena”.
La o distanţă de zece ani, în 1937, Francesco Politi, lector la Universitatea din Cernăuţi, a realizat o traducere a poeziei Mai am un singur dor. În 1939, Enzo Loreti publică traducerile poeziilor: Mortua Est!, De câte ori, iubito, Kamadena. În 1941, la Modena, Umberto Cianciolo a publicat „Poesie scelte di Mihai Eminescu. Introduzione. Versione col pesto a fronte. Note”. Volumul a apărut sub auspiciile Institutului de Filologie Romanică de la Universitatea din Roma, cu scopul de a pune la îndemâna studenţilor de la romanistică texte pentru studiul practic al limbii române. Umberto Cianciolo a tradus în proză 22 de poezii reprezentative, punând variantele sale alături de textul original.
În 1943, la Bucureşti, Pietro Gerbore a publicat volumul „Eminescu, poeta di noi tutti”, în care include 12 poezii. După 1950, interesul pentru cunoaşterea, descifrarea şi transpunerea versului eminescian înn limba italiană s-a menţinut viu. Proiectarea lui Eminescu în universalitate s-a făcut prin Rosa Del Conte, autoarea celui mai important studiu dedicat literaturii noastre de către un filolog străin: „Mihai Eminescu o dell’Assoluto”, apărut în 1962, la Modena şi tradus integral în limba română de Marian Papahagi – „Eminescu sau despre Absolut”, apărut la Editura Dacia în 1990.
În iunie 1989, autoarea îi scria lui Marian Papahagi: „Cartea s-a născut într-adevăr în cursul lungii mele perioade de predare universitară şi păstrează amintirea acelei atmosfere de pură fervoare pe care numai tinereţea ştie s-o creeze în jurul unui interpret care, cu învăţătură, dar şi cu înţelegerea dată de iubire, caută să îndrume spre marea poezie, într-o întâlnire ce capătă, pentru cei tineri, valoarea unei revelaţii”. În carte sunt citate şi traduse câteva mii de versuri, foarte multe fiind selectate din postume. Pentru întâia oară, opera poetică a lui Eminescu este analizată şi interpretată ţinând cont de variantele publicate în ediţia Perpessicius.
În „Cuvântul înainte”, autoarea explică în ce constă noutatea interpretării sale: „În loc să vedem în Eminescu o sinteză fericită, culmea unui proces de asimilare a marii poezii europene, început în România odată cu epoca modernă, noi revendicăm arhaicitatea şi, deci, ROMÂNITATEA acestui cântec, tânăr şi bătrân. Desigur, nu este puţin ceea ce datorează gândirii occidentale cultura lui Eminescu, dar cuvântul liric, în care se transfigurează lumea lui, este scos din izvoarele tradiţiei autohtone”.
Rosa Del Conte mărturiseşte cu sinceritate: „Dacă din acea vibraţie emotivă, care i-a apropiat de poezia lui Eminescu pe atâţia tineri studenţi italieni, ceva o să străbată prin aceste pagini către tânărul cititor român (…), mă voi simţi răsplătită”. După retragerea din cariera universitară, Rosa Del Conte şi-a reluat traducerile din poezia eminesciană şi a publicat o amplă antologie din lirica poetului care ne reprezintă cel mai bine în universalitate. Antologia intitulată „Poesie” a fost publicată la Madrid, în anul 1989, cu sprijinul Fundaţiei Mucchi-Fundacion Cultural Rumana Madrid. (Va urma)
Bibliografie
Bertoni, Giulio – Poezia lui Eminescu, în vol. „M. Eminescu în critica italiană”, Iaşi, 1977
Cărcăleanu, Eleonora – Poezia lui Eminescu în versiune italiană, în revista „Collegium”, 1989
Del Conte, Rosa – Eminescu sau despre Absolut, Editura Dacia, Cluj, 1990
Un material realizat de Letiția Coza – Lunca/Brad