În jurul unui policandru uriaş – Mănăsirea Caraiman

Pe unul dintre cei mai semeţi munţi ai României s-a ridicat, la începutul acestui secol, un complex mânăstiresc a cărui naştere a însemnat împlinirea unei minuni. Oricând vizitezi acest spaţiu sfânt, el te frapează şi prin peisajul său unic. Eu am preferat să urc muntele spre el, ca să îi percep trăirea. Într-o toridă zi de vară, când întreaga Vale a Prahovei asuda nefiresc, am pornit de la marginea Staţiunii Buşteni, traversând râul pe un podeţ, spre o potecă pieptişă ce urca la Poiana Palanca. Auzisem istoria despre ridicarea Mânăstirii Caraiman de către părintele Gherontie Puiu, devenită legendă dar chiar doream să văd această minune. Drumul de urcuş prin pădure e greu iar mie mi s-a părut şi unul special. Mai ales pentru energiile ce le simţeam în jur, transmise diferenţiat de brazi, de rădăcinile lor, ca nişte degete uriaşe, noduroase, care parcă ar fi suferit de dureri reumatice. Erau transformate în trepte pentru urcuşul nostru, vibrând alături de plantele pădurii, florile pământului ce le simţeam emiţând sunete, ca în filmul renumitei cercetătore, Marioara Godeanu, o demonstraţie despre „modelul informaţional al lumii plantelor, pătruns de spiritul lui Dumnezeu”. Auzeam, ca în acel experiment, copacii care ţipau când mor, acum copleşiţi de durere sau de strigătele ce le transmiteau pădurii. Acel flux energetic, benefic, îl simţeam pentru întâia dată în toată natura: în râul, apa purtătoare de informaţie, cu memoria sa şi în toată acea pădure vie, pătrunsă de spiritul sfânt. Se auzi deodată clopotul mânăstirii, ce rezona cu pădurea, poate chiar se şi armoniza cu sunetele venite din înaltul brazilor seculari. Aşadar, nu era doar o evadare din cotidian spre o lume pătrunsă de spiritul lui Dumnezeu, ci un drum spre un locaş sfânt, care se constituise în jurul unui policandru uriaş, cu şase braţe, aflat în Poiana Palanca. Fusese până în 1998 un loc pustiu, dar acel arbore uriaş, ca un policandru purta pe el semnul crucii, aşa cum îi spusese părintelui Gherontie Puiu, în vis, Maica Domnului, în noaptea când de-abia sosise la Sanatoriul din Sinaia, paralizat de mai mult timp. Trăise zece ani într-o peşteră din munte, de unde vedea Crucea Caraimanului şi îşi jurase să se întoarcă la lumea de jos ca să construiască o mânăstire cu Hramul Sfintei Cruci, de unde să vadă crucea Caraimanului. ”Trezeşte-te, că nu eşti bolnav. Du-te şi găseşte un brad cu şase ramuri, lângă o apă curgătoare, pe un plai de unde se vede Marea Cruce, la care te-ai jurat. Acolo să faci mânăstirea” i-a spus Maica Domnului. Şi s-a sculat sănătos, spre uimirea tuturor. Dar bradul nu era unul oarecare şi mare i-a fost căutarea, încercarea. După multe drumuri a văzut într-un târziu policandrul uriaş, urcând spre vârf, în Poiana Palanca, ce avea chipul Maicii Domnului. În jurul bradului a construit mai întâi o bisericuţă din lemn, cu o cruce în vârf, ce luminează şi azi. Trunchiul închis în ea a fost învelit în lemn, de care a atârnat icoane şi Sfânta Cruce. Acum, în poiană s-a ridicat o biserică mare, la construirea căreia a stat si e martor şi azi la toate prefacerile complexului bisericesc, părintele Gherontie. S-au adăugat câteva construcţii frumoase, ce folosesc călugărilor şi credincioşilor care doresc să se reculegă în acel loc sfânt.

Am căutat să-mi amintesc simbolurile acelor însemne pline de mister. În primul rând, semnificaţia arborelui. Acel arbore atât de căutat. Dar mai întâi ce simbolizează cifra şase, fiindcă arborele trebuia să aibă şase braţe? Să nu uităm, ea corespunde celor şase zile ale Facerii, e numărul darurilor reciproce şi al destinului mistic, al hexameronului biblic – numărul creaţiei (lumea fiind creată în şase zile). Arta hindusă, arta chineză, arhitectura clasică, după Vitruviu, cuprind, arată Luc Benoist – şase reguli ce reflectă creaţia divină.

Am găsit multe simboluri şi ale arborelui. Am aflat despre „arborii care au icoane aşezate pe trunchi, că ne trimit cu gândul la răspândirea, aproape peste tot în lume, astăzi a Pomului de Crăciun, ca simbol liniştitor al verdelui şi al renaşterii. În primul rând Maria, considerată ”arborele vieţii” a fost binecuvântată de Duhul Sfânt, care i l-a dăruit pe Mântuitor, ca Fiu al Lumii.” Arborii sfinţi ai epocii moderne, învăluiţi de simbolurile Fecioarei Maria, verdele Mariei, dar mai ales crucea ca arbore binecuvântat: „Atunci ramura ta purta o povară dumnezeiască. În tine curgea sângele divin (Hans Biedermann).” Legenda copacului care vindecă ar putea fi o transpunere în universul Vechiului Testament a simbolului tradiţiei creştine a „lemnului crucii”. Arborele are rădăcinile în Pământ iar ramurile îndreptate spre Cer – el fiind precum omul însuşi, o reflectare a „existenţei celor două lumi. Temele simbolice ale arborelui, spunea Mircea Eliade, „se articulează toate în jurul ideii de Cosmos viu, în veşnică regenerare”. E simbolismul verticalităţii, a raporturilor ce se stabilesc între pământ şi cer. În acest sens are caracterul unui centru, ceea ce face ca Arborele Lumii să fie sinonim cu Axa Lumii. O astfel de Axă a Lumii este Mânăstirea Caraiman atât în subteran, cât şi la suprafaţa Pământului Caraimanului dar şi în Înalt, precum copacul sfânt care se hrăneşte prin vârf, întinzând crengile sale peste Grădina Maicii Domnului. O călătorie pe Valea Prahovei ar putea fi, oprindu-ne şi la Mânăstirea Caraiman, un drum spre „Axa lumii”.

Elisabeta Iosif