Gabriela Sonnenberg: Sevilla

Pe măsură ce se apropie Sevilla, munţii din Sistemul Masiv Betic dispar din câmpul vizual şi lasă privirea liberă peste o splendoare de oraş. Guad al Kevir, astazi Guadalquivir, este râul care a făcut posibilă înflorirea fără precedent a Sevilliei, singurul port maritim de interior al Spaniei, unul din puţinele oraşe spaniole aşezate complet la şes, fără denivelări importante.  Accesibilitatea lui e folosită din plin de locuitorii care îl străbat pe biciclete. Prezenţa râului traversat de poduri, cumulată cu puzderia de biciclete, aminteşte vag de un oraş flamand. Poziţia la şes a oraşului are şi un mare dezavantaj: Sevilla înregistrează vara temperaturi excesiv de mari. Pe valea Guadalquivirului, între Sevilla şi Córdoba, termometrul indică medii anuale de 28º C. Tot aici, după-amiezile cu 36º C nu sunt excepţii, ci înfricoşătoare „normalitate” în zilele de iulie şi august. Dealtfel, nu departe de Sevilla se află localitatea Écija, „tigaia Andaluziei”, locul în care s-a depăşit temperatura de 50º C, record absolut european!

Încă de la fondarea sa, Sevilla a fost sortită unui destin special. Legenda spune că farmecul locurilor l-a vrăjit pe însuşi Hercule, determinându-l să fondeze aici o aşezare. Mai puţin controversată decât legenda semizeului Hercule este realitatea istorică incontestabilă de dată mai „recentă” care atestă negru pe alb că în istoria Imperiului Roman au existat doar doi împăraţi născuţi în afara graniţelor Italiei de azi, amândoi din Sevilla: Adrian şi Traian. Fii şi fiicele oraşului nu au îndeplinit întotdeauna roluri „cuminţi”. Din Sevilla a pornit Don Juan în lume, zdrobind inima atâtor femei. Bărbierul Figaro şi-a dus traiul aici. La fel Carmen, eroina lui Merimé şi a lui Bizet, despre care se spune că era o mică drăcoaică. Sunt mulţi cei care pretind că solul Sevilliei ar fi fost sărutat pe alocuri de diavol. Dar înainte să se nască Domniile lor, Sevilla a fost centrul nevralgic al tranzacţiilor comerciale ale fenicienilor, trecând apoi sub dominaţia cartagenezilor, urmaţi de romani şi vizigoţi care, la rândul lor, au predat ştafeta regilor mauri. Reconquista a redat oraşul creştinătăţii începând cu anul 1248, pentru ca la numai cinzeci de ani după terminarea ei, odată cu descoperirea Americii, Sevilla să devină Metropola Lumii Noi. Ca un fel de capitală medievală, Sevilla găzduia „guvernul” Imperiului în care soarele nu apunea niciodată. Tot aurul Americii, toate bogăţiile de peste ocean aduse de caravelele conquistadorilor şi de vasele comerciale ale „Invincibilei Învinse” (Armada), au trecut fără excepţie prin portul sevillez, deţinătorul monopolului absolut pentru comerţul cu noul continent.

Privind înapoi la istoria atât de complexă a oraşului nu e de mirare că înseşi pietrele caldarâmului prind glas. Legat de expresia „pietrele vorbesc”, anecdota preferată a localnicilor descrie eşecul proiectului de construcţie a reţelei citadine de metrou. Nu i s-a pus în cale cine ştie ce piedică tehnică sau tectonică, ci pur şi simplu vestigiile istorice inestimabile, care răsar la fiecare pas. În urma suspendării repetate a lucrărilor, la insistenţele arheologilor, după 30 de ani de tergiversări, edilii oraşului au renunţat la proiectul de metrou şi au construit în numai şase luni o exemplară reţea de suprafaţă, cu tramvaie moderne, super-rapide. Nu se poate imagina intrare mai triumfală în oraşul Sevilla decât prin Avenida de la Palmera. Bulevardul e flancat de pavilioanele naţionale ale ţărilor participante la Expoziţia hispano-americană din 1929. Cuvântul pavilion e impropriu şi nu reflectă nici pe departe frumuseţea clădirilor, felul în care fiecare dintre ele redă la dimensiuni deloc neglijabile spiritul şi quintesenţa ţării care l-a construit. Realizăm cât de familiari eram – fără să ştim – cu particularităţile fraţilor noştri întru latinitate de peste ocean, când zărim detalii care amintesc de civilizaţiile apuse ale aztecilor sau incaşilor. În acelaşi timp, înţelegem cât de distincte sunt ţările Americii de Sud şi cele din America Centrală, unele mititele şi sărace, altele puternice şi bogate, adevărate imperii amazoniene.

Pavilioanele celor bogate, surprinzătoare prin dimensiuni, sunt intercalate cu altele mai modeste, care compensează prin faţade împodobite cu multă imaginaţie. Detectăm adevărate bijuterii în fantezii multicolore, ca de exemplu clădirea albastră a Guatemalei! Multe construcţii găzduiesc astăzi ambasade, spitale, instituţii de învăţământ sau centre administrative. Neuitat rămâne frumosul palat cu destinaţia surprinzător de profană de Oficiu al Forţelor de Muncă. Deşi Expoziţia Hispano-Americană a eşuat complet în urma fiascoului bursier din anul cu ghinion 1929, palatele dăinuie şi încântă în continuare. Gurile rele susţin că Sevillia mai plăteşte şi astăzi dobânzile datoriilor făcute pe atunci. În schimb, nimeni nu contestă că, datorită lor, faţa oraşului s-a schimbat radical, în bine.

Odată ajunşi în perimetrul rezervat Spaniei, la vederea Pavilionului Regal din Piaţa Americii şi a clădirilor bogat decorate în stil mudejar (arab), dispuse faţă în faţă cu cele care imită filigranul argintat sevillan (plateresco, de la plata = argint), uităm de necazurile financiare ale administraţiei oraşului şi rămânem uimiţi de atâta frumuseţe. Lovitura de graţie ne-o dă Plaza de España, semicercul imens care încinge parcă într-o îmbrăţişare, cu două turnuri laterale, cele 52 de provincii ale Spaniei. Fiecare provincie e reprezentată separat într-o nişă, cu o bancă din mozaic în culorile specifice, alături de stemă şi de o placă istorică. La mijloc ţâşneşte veselă, ca un mănunchi lichid de flori supradimensionale, fântâna arteziană care a servit ca decor de fundal în Războiul Stelelor sau, mai recent, în filmul Codul da Vinci. Semicercul monumental al Plazei de España se deschide larg, vrând parcă să facă introducerea spre cel mai renumit parc al Spaniei, luxuriantul María Luisa. Multe din plantele cultivate aici a fost la origine o raritate de peste ocean, adusă treptat şi aclimatizată pentru întâia oară pe bătrânul continent. Oraşul face astfel şi în plan botanic oficiile de punte între lumi. Depăşim sediul actual al Universităţii din Sevillia, o imensă clădire compactă restaurată, în care a funcţionat multă vreme Fabrica de Tutun. Metamorfoza din Fabrică de Tabac în Universitate e un exemplu tipic al talentului andaluz de a improviza. Legenda spune că aici a lucrat frumoasa Carmen, nărăvaşa cu destin tragic, care l-a inspirat pe Bizet.

Imaginea ei se perpetuează prin oraş, ori de câte ori câte un grup de tineri îşi aşterne podiumul de lemn la colţ de stradă şi începe să danseze bătând din palme. Sevilla este una din capitalele incontestabile ale flamencoului. Dar despre falmenco merită vorbit într-un capitol separat, căci este fenomenul cel mai complex şi mai fascinant posibil, o adevărată explozie de emoţii, culori şi graţie. Intrăm în inima oraşului traversând un parc cu copaci exotici aduşi de peste ocean: Jardines de Murillo, botezat aşa în cinstea pictorului care a înzestrat oraşul cu multe tablouri impresionante. Odată în plus, monumentul plasat în Parcul Murillo şi dedicat lui Columb aminteşte de descoperirea Americii, cel mai important episod din istoria oraşului. Pe străzile strâmte ale cartierului Santa Cruz pulsează viaţa veselă. Nu a fost întotdeauna aşa. Casele albe, înghesuite una în alta, par nişte siluete temătoare, sugerând parcă amintiri din vremurile de pe când aici locuiau evreii săraci. Se înşiră de-a lungul străduţelor înguste, ca nişte miniaturi dintr-un sat de păpuşi. Azi, El Barrio de Santa Cruz e adresa preferată pentru o ieşire la terasă, în umbra unui patio umbros. Turiştii vin în valuri, pândiţi chiar de la intrare de barzi locali ce se alipesc instantaneu grupului, cântând la chitară din mers. Mai nou, serenadele se aud toată ziua, nu doar seara. Un vad discontinuu de vizitatori se prelinge agale pe lângă zidul secular al reşedinţei Regilor Catolici. Renumitul Alcazar se află în bună funcţionare şi e folosit frecvent de familia regală spaniolă ori de câte ori zăboveşte în oraş (adesea). Întâlnim la tot pasul logotipul oraşului Sevilla, o stranie înşiruire de simboluri, scrise parcă de o mână nesigură. Simbolul, care se regăseşte pe ziduri şi frontispicii, pe stâlpii de iluminaţie publică, pe toate documentele oficiale emise de primăria oraşului Sevilla, şi până şi pe maşinile poliţiei, ţine loc de emblemă a oraşului. Litera din centru nu este cifra 8, ci reprezintă un ghemotoc de aţă, cuvânt care în spaniolă înseamnă „madeja”. La citirea inscripţiei se obţine expresia „no-madeja-do”, sau „no me ha dejado”, tradus prin „nu m-a lăsat”. Se spune că Alfons al X-lea ar fi rostit-o, exprimându-şi recunoştinţa faţă de oraşul care nu l-a abandonat, găzduinduindu-i exilul după detronare. Prin ghemul de aţă, simbolul face o trimitere la nodul gordian tăiat de Alexandru cel Mare cu spada (din latină, „nodo”, nod). De asemenea, prescurtarea ND are conotaţii religioase, semnificând Numele Domnului (Nomen Domini în latină).

Gabriela Sonnenberg – Benissa