Gabriela Sonnenberg: Românul călător

Rară viețuitoare ar fi românul, dacă nu s-ar întâlni așa de des peste tot prin lume. Ne regăsim le fel de nonșalanți pe la porțile muzeelor vestite ca și prin cotloanele metropolelor occidentale. Mișunăm dezinvolți, de parcă am vrea să ne contazicem propria istorie, de popor milenar, bine ancorat în teritoriul generos al meleagurilor dacice. Transpare indubitabil dorința noastră arzătoare de a ne lepăda de plicticosul destin sedentar. În fond, ce e rău în asta? De ce să nu testăm și noi pe propria piele mobilitatea popoarelor migratoare, care ades ne-au bătut – la ușă – căutându-ne pricină și enervându-ne la intervale regulate?

Dar nu tot românul călător enervează. Ba din contră, în general face eforturi și chiar reușește să nu atragă atenția deloc. Modestia e totuși o virtute, după cum bine știm! Ne aliniem frumos, în rând cu lumea, căscând discret ochii și luând aminte la tot ce putem învăța. Unii sunt modești, alții băgăreți. Nu toți ne comportăm la fel, dar avem aceeași esență la bază, trăsătura care nu jignește pe nimeni: avem o curiozitate înnăscută.

În concluzie, suntem, fără-ndoială un popor dinamic, vădit interesat de lumea înconjurătoare. Curat dinamic, mai ales de un sfert de secol încoace, de când parcă ne-au crescut aripi, ne-mai-împiedicându-ne de sârma cu ghimpi atunci când ne opintim peste gard!

Sunt aceleași aripi care ne aduc cu precizie de ceas înapoi acasă, invariabil, de preferință odată pe an, vara, în concediu. Așa ne mai tragem sufletul oleacă după atâta survolare. Iar acasă, ei bine aici, se mai întâmplă câteodată să și batem la ochi, că deh, oameni suntem.

Vara e anotimpul repatrierilor noastre sezoniere, scurte și concentrate. Pe strada pe care am copilărit – în sfârșit asfaltată! – se claxonează reciproc sașii ardeleni din mașinile cu matriculă müncheneză cu ungurii de la Pecs. Mărinimoși acordă prioritate de dreapta unui fost coleg de școală generală, venit într-o minifurgonetă cu număr de Valencia. Seara, băieții și fetele se adună pe terasa pizzeriei și schimbă impresii cu cei de pe strada din dos: Peti de la Viena, Tibi din Texas și Jolt de la Reghin. Când trec strada, Laura (din Franța) și Adi (din Canada) râd cu poftă de un banc cu italieni povestit de Marcela (de pe strada Râului), care amestecă accentul ardelenesc cu dialectul de Napoli. Doar Nonna, care se apropie de o sută de ani, oftează fără chef de glume, îngrijorată inutil de viitorul urbei noastre natale, populate cu din ce în ce mai puțin tineret.

N-are rost să exagerăm angoasa bunicuței; nici migrația nu e chiar așa ceva nou și cu atât mai puțin un fenomen de care să ne fie frică. După cum îi spune numele, nici Nonna nu e pui de dac; este nepoata unui harnic italian, venit acum o sută de ani să muncească în Transilvania la fabrica industriașului Feltrinelli.

M-am obișnuit să privesc zburătăcirea noastră voioasă prin lume nu ca pe un fenomen trist, al înstrăinării forțate de împrejurări, după cum uneori ne sugerează greșit emisiunile de televiziune amatoare de știri de senzație, ci mai degrabă ca pe un act firesc de respirație, gest reflex de împrospătare a aerului din plămânii națiunii.

De când am citit despre bărzoiul care se întoarce la cuibul său din Croația în fiecare primăvară, venind taman din Africa, am priceput în fine că nu pe distanțe, ci pe fidelitate trebuie să punem accentul. Precum pasărea fidelă cuibului și soaței cu aripa ruptă, care n-o poate însoți peste mări și țări, la fel și românul este fidel ierbii verzi de acasă, dar și dorului său de ducă și imboldului irezistibil al curiozității sale neastâmpărate. Este un călător, da, dar poate nu neapărat și un migrator înnăscut.

Câtă vreme se-ntorc la intervale periodice din țările calde, păsările migratoare inspiră stabilitate și optimism. N-am auzit poet care să le înjure pentru obrăznicia cu care spală putina-n grabă, toamnă de toamnă și nu știu pe nimeni care să le fi reproșat vreodată oportunism, pentru că se duc la căldurică în loc să rămână pe loc, să-nfrunte iarna groaznică.

Mă-ndoiesc că barza menționată, după ce zboară an de an 13.500 de kilometri până la cuibul ei european își pune problema diferențierii între domiciliul ei fix și cel flotant. Probabil că se consideră norocoasă că are două adrese alternative. Să nu uităm că, dacă ar vrea, ar putea rămâne bine mersi la căldură tot anul, fără să se obosească să înfrunte drumul lung către nord. De ce n-o face, rămâne la mintea ei de … pasăre rară.

La fel de comod cuibărită în Europa ca și în Africa, pe barză o trage ața spre locul nașterii și spre familie. Căci numai una are, cea care nu-i cere sacrificii inutile și, generoasă îi acordă șansa de a fii liber, știind instinctiv că va reveni la vatră mereu și că, oriunde s-ar afla, se gândește la ai ei.

¿Como va la criatura?– stă scris pe ușa veterinarului din localitatea mea de reședință spaniolă, iar eu, de câte ori citesc întrebarea asta, nu mă pot opri să nu mă-ntreb la care dintre creaturi face aluzie: la cea domestică, sau la cea bipedă, care sălăjuiește în fiecare dintre noi? Despre câini se spune că ar fi fideli, că le-ar place să călătorească și că se acomodează ușor în locuri străine, cu condiția să-și aibă ”mini-haita bipedă” aproape. Despre pisici, în schimb, se spune că se atașează de casă chiar mai mult decât de oameni, preferând să rămână pe loc. Unii dintre noi sunt ca pisicile, în timp ce alții au mai degrabă talent de câini (asta dacă facem abstracție de berze și de alt păsăret). Iar alții se simt bine peste tot, ca peștele… în apă. Deși, dacă mă gândesc bine, mulți pești au obiceiul de a reveni an de an la izvor, în amonte, înnotând împotriva curentului, pentru a-și depune acolo icrele. Dar ajunge cu analogiile zoologice!

Un medic din Germania – reședință de tranziție -, îmi comunică afabil rezultatul analizelor de sânge și-mi vine brusc să-l corectez, pentru că scrie eritrocite cu ”y” și colesterol cu ”ch”. El nu știe că sângele românesc se silabisește altfel? Dar dacă nu suntem chiar așa de diferiți cum credem? Geneticienii au dedus pe baza unei simulări pe calculator că întreaga populație a Europei descinde din doar trei bărbați, poate chiar din unul singur, care se pare că ar fi trăit în mileniul al treilea înainte de Cristos. Se pare că genele lui s-au răspândit cu o viteză înspăimântătoare, în decursul a doar 300 de ani. Ce probă de mobilitate incredibilă, într-o perioadă în care cuvântul ”emigrant” încă nici nu se inventase!

”Șe ti doari, băi băiatule?” – povestește tata că-i întreba odinioară pe elevi, la Sibiu, un medic moldovean. Erau și pe atunci mișcări de trupe, amestecuri de oameni, deplasări și migrații.

”Bârta, Don´ doctor” – îi răspundea, mințind, un plod oltean, nimerit departe de vatră, la Școala Normală. Chinuit mai mult de singurătate decât de indigestia provocată de consumul exagerat de corcodușe, piticul era conștient de contradicția din sufletul său. Pendulând între dorul de casă și dorința de a depăși strâmtoarea satului natal, copilul opta pentru acea nevinovată indispoziție fizică, deturnându-și astfel atenția de la durerile mai adânci.

Privit prin prisma ”metaforei zoomorfe”, indecis, undeva între pene, solzi, puf sau blană, emigrantul e o combinație trăznită. Deși are aripi imaginare, care-l duc prin lume, seamănă mai degrabă cu o moară de vânt modernă. Expus curenților din toate părțile, își are piciorul solid bine înfipt în pământ. Numai așa poate gusta aerul înălțimilor.

Branșat trifazic pe proprietăți canino-felino-păsărești, românul călător se comportă ca o elice eoliană, căutându-și menirea prin zbaterea aripei neastâmpărate. Dar bateriile și le încarcă în mereu același loc: la priza cu împământare, în vatră.

Gabriela Căluțiu Sonneberg – Benissa/Alicante