Gabriela Sonnenberg: Drumul fermecător – Cronică la cartea Along the Enchanted Way

51

gabi-sonn

Drumul fermecător – Cronică la cartea Along the Enchanted WayA story of Love and Life in Romania, autor William Blacker

             „Nu-mi amintesc când am citit ultima oară o carte așa splendid scrisă; multe pasaje m-au mișcat până la lacrimi… Sper din tot sufletul că presa noastră, cea obsedată de celebrități, va face o excepție de la meniul ei obișnuit, atrăgând atenția cititorilor asupra unei opere de literatură adevărată”, spune un comentator al reputatului The Thegraph din Londra cu referire la o carte scrisă despre, – ei bine poate nu vă vine să credeți -, România!

Ziaristul cu pricina nu e singurul încântat. ”Captivant”, ”aproape de sufletul meu”, ”farmec e cuvântul cel mai potrivit”, ”umor, poezie și pasiune”, ”bine scris, cuceritor, extrem de original”, sunt calificativele venite din partea altor critici britanici.

Cum să reziști, român fiind și cunoscând limba engleză, tentației de a o citi? Cât de rar avem ocazia de a ne vedea prin ochii altora! Și cât de des ne sunt servite păreri preconcepute sau, mai rău, opinii bine frizate, ca să nu ne simțim cumva lezați!

Nu e cazul autorului William Blacker, care își propune în mod expres să spulbere „miturile moderne” inventate despre o Românie care nu există, emise de unii care adesea nici n-au văzut țara cu proprii lor ochi sau care judecă doar la suprafață, manipulați de presa știrilor de senzație.

După șapte ani de locuit în România – și nu în capitală, ci în creierul munților, prin sate cu străzi încă neasfaltate din Ardeal -, Blacker nu suflă o vorbă despre conți vampiri, copiii străzii, câini vagabonți sau hoțomănii țigănești. Cu toate acestea, sau poate tocmai de aceea, reușește să fascineze mai mult decât au făcut-o mințile fanteziste care se dedau la speculații elucubrante despre plaiurile mioritice. Adevărul, ca de obicei, atunci când e spus curat, emoționează mai mult decât orice produs al imaginației.

2

Poate că mirajul cărții se explică prin faptul că Blacker a scris-o în mod expres pentru conaționalii săi, pe care dorește să-i deturneze de la direcția greșită a opiniilor prefabricate despre România. Cu atât mai interesantă devine pentru noi, ca cititori români, incursiunea în propria noastră lume privită parcă invers, printr-un ochean întors.

”De-a lungul drumului fermecat” – povestea unei iubiri și trăiri în România se citește fluid și fără sincope, deși acțiunea ei nu e palpitantă ca a unui film de aventuri, ci armonios-ritmică, precum ciclurile naturii și ale vieților protagoniștilor ei: țărani maramureșeni, țigani ungurești, sași ardeleni, români din Podișul Transilvaniei și … un englez care vorbește dialectul din nord, își cumpără coasă și cal, renovează casele celor plecați spre alte zări, se-ndrăgostește de temperamentul vulcanic al țiganilor și prinde gustul bucatelor și obiceiurilor din străbuni.

Setea lui nestăvilită de a cunoaște cât mai mult din tradiția ancestrală îi atrage simpatia celor în mijlocul cărora s-a strămutat, dar trezește și dorința unora de a profita de pe urma lui, respectiv animozități, acolo unde prejudecățile și autoritățile locale se tem de orice schimbare, fie ea chiar și în bine.

Autorul, în același timp și personaj principal, dă dovadă de curaj atunci când se aliniază datinilor locale, adoptând inclusiv portul popular, nu din dorința de a se deghiza, ci pur și simplu pentru că recunoaște că acela este modul ideal de a te îmbrăca în climatul și condițiile de viață de la fața locului (nu degeaba costumul cu opinci s-a cristalizat pe parcusul a sute și mii de ani, să vedeți ce teorie științific bine fundamentată are William pentru a salva de la dispariție acest complement vestimentar!).

E adevărat că dă dovadă uneori de mai mult atașament față de glie decât mulți dintre localnici, dar nu înseamnă că ar condamna pe cineva. Nu transpare nicăieri nici urmă de critică la adresa celorlalți. Tabloul general e oricum mult prea complex pentru a putea fi ciopârțit și tranșant în ”buni” și ”răi”, ”activi” și ”inactivi”, ”alb” sau ”negru”. Dimpotrivă, ideea că tocmai coloritul divers al lumii noastre este cel care ne conferă farmecul unic și caracterul autentic este cea care câștigă teren.

Dintre evenimentele care punctează viața obștii satului – legate de muncile agricole, de succesiunea anotimpurilor sau de ciclul vieții – înmormântările se remarcă în mod special nu pentru că ar fi un subiect spectaculos, ci pentru că sunt descrise cu un amestec de luciditate, smerenie, mirare și umor delicat, la care nimeni nu s-a încumetat până acum. Nu scapă ochiului său veșnic treaz nici comentariile admirative la adresa vestimentației îngrijite a defunctului pe ultimul drum, dar nici eleganța gesturilor ritualice, pline de demnitate ale familiei îndoliate, nici crescendoul tragic al bocitoarelor, și nici sticla de horincă strecurată în sicriu, ca merindă pentru ultimul drum.

Ca probă de umor nevinovat, fără intenție, merită exemplificată întrebarea candidă a englezului cu privire la sensul mistic și la eventuala semnificație adâncă al borcanului cu nisip în care arde o lumânare, pe care îl vede în repetate rânduri postat pe pieptul morților în timpul priveghiului. Pe măsura întrebării, răspunsul țăranului e la fel de dezarmant: ”Borcanul cu nisip e util ca să nu se răstoarne sau să se stingă lumânarea”. Superb! Dovadă că nu trebuie să ne cantonăm în ezoterisme, căutându-le acolo unde nu sunt, unde e doar viață pur și simplu în stare pură.

O altă mirare și probă de foc pentru autor este cea legată de sacrificarea porcului în ogradă. Onoarea de a gusta nu doar odată ci chiar de două ori din urechea porcului Grigore, cu care apucase de fapt să se împrietenească înainte, îi e fatală bietului William. Nu reușește să înghită șoriciul, lăcrimând ca un copil care refuză convertirea la canibalism, sub privirile amuzate ale maramureșenilor contrariați.

Sunt multe pasaje de acest gen, care fac deliciul cititorului, răspândite generos pe tot parcursul volumului de 300 de pagini, dar ar fi păcat să le divulg aici. Merită citite și gustate pe-ndelete de cititor în liniștea propriei sale singurătăți.

Filonul fantastic ocupă un loc de frunte în carte, intervenind pe parcurs în diferite ipostaze, sub forme și varietăți neașteptate, care se pare că ne dau o notă de exotic în ochii străinilor: farmecele de dragoste, deochiul, blestemul, slujbele negre și vrăjitoarele albe sunt elemente frecvente pe care cititorul le întâlnește cu surpriză în satul contemporan, de parcă ar fi coborât direct în lumea lui Sadoveanu. La fel de surprinzătoare e și practicarea unor îndeletniciri demult uitate, cum sunt potcovarul, povestitorul satului sau făuritorul de coase, meșteșuguri care au supraviețuit până astăzi și se practică pentru că e nevoie de ele, nu pentru că ar reprezenta o atracție turistică.

Lucrurile cu care poate ne-am lăuda noi, cele legate de progres, nu-l impresionează așa de mult cum o fac cele simple. Așa se face că învățăm de la el să valorăm iarăși mai mult tradițiile, natura și înțelepciunea înnăscută a neamului. Mai presus de toate aflăm de la el cum este când iubești România nu pentru că ești ”rudă” cu ea, ci pentru că te convinge.

Calități are multe cartea aceasta, dar poate chițibușul ei cel mai de preț este acela că redă imaginea noastră într-o oglindă curată, fără patima care de bună seamă i-ar fi fost fatală dacă ar fi fost scrisă de un cronicar de pe la noi. Proverbialul calm englezesc, dublat pe alocuri de nota de umor dulce-amărui specifică britanicilor, face din această relatare un adevărat giuvaer, arareori părtinitor, niciodată jignitor. Noblesse oblige!

Ceea ce nouă poate ni se pare desuet, pueril, depășit, revine cu avânt în atenția publică și ne produce acea revelație pe care o bănuiam, dar pe care încă n-am avut curajul s-o strigăm în gura mare: România este într-adevăr fermecătoare, e altfel, și asta nu doar de ieri-alaltăieri.

William Blacker învață de la gazdele sale – un cuplu de țărani demni și respectați -, nu doar limba ci și dedesupturile vieții lor simple, patriarhale, și acele lucruri care nu se transmit conștient, dar pe care el se încăpățânează să le formuleze în cuvinte, spre amuzamentul celor din jur. O face, în parte pentru că asta știe să facă cel mai bine – să scrie -, și pentru că simte că dacă n-o face el, n-o va face nimeni și, mai ales, pentru că știe că ele, de fapt, sunt făcute pentru a fi ”imposibile de spus”.

Pariu asumat, pariu câștigat! Cuceritor, ca farmecul pe care nu întâmplător l-a inclus în titlu, britanicul încăpățânat ia taurul de coarne și ne face cadoul cel mai frumos posibil: cel care ne redă pe noi înșine nouă, naturii noastre intrinsece, pe care n-am uitat-o, dar poate am … marginalizat-o puțin.

Închei tot cu un citat dintr-un recenzent britanic: ”(…) povestea e scrisă așa de bine, de afectuos, de delicat și mereu interesant… m-a făcut să râd și să plâng … e de departe cea mai bună carte pe care am citit-o despre această parte a lumii” (Jason Goodwin, istoric și scriitor englez, născut în 1964).

Nouă nu ne rămâne decât să sperăm că într-o bună zi nestematele culese de William Blacker pe traseul său încântător, printr-o Românie distilată în retortă de whisky, dar sublimată în horincă de calitate supremă, vor fi accesibile și în traducere în română, așa cum ar merita și Domnia Sa, dar mai cu seamă noi toți.

Gabriela Căluțiu Sonnenberg – Benissa / Spania