Gabriela Sonnenberg: Fiesta total

Partea a II-a

Feria de Sanfermin se deosebeşte fundamental de Feria de Abril, celebrată la Sevillia: aici nu se pune preţ pe apartenenţa la o pătură socială priviliegiată, ci dimpotrivă, se caută înfrăţirea cu toată lumea, fără restricţii sau discriminări. În nicio altă arenă taurină nu se consumă atâta alcool ca la Pamplona. Aici coridele sunt organizate de „Casa de la Misericordia”, o instituţie de binefacere, care împarte săracilor carnea taurilor sacrificaţi şi finanţează din profit un cămin de bătrâni. În Pamplona, aproape o jumătate de milion de oameni aleargă cu taurii pe străzi; de trei ori mai mult decât populaţia oraşului (180.000) dansează şi petrece pe străzi, făcând din noapte zi. Turiştii prezenţi au citit de bună seamă romanul Fiesta al lui Hemingway sau au vizionat măcar ecranizarea sa, cu Ava Gardner în rolul principal.

E fapt incontestabil că Sanfermin este o sărbătoare a bărbăţiei, chiar dacă nu e o noutate să vezi şi femei alergând printre tauri. Tumultul interior este enorm, inima bate să sară din piept, corpul îşi mobilizează toate rezervele, părul se face măciucă, pielea de găină. Alergaţi de tauri, sub tropăitul lor asurzitor, cu mirosul de jivină în nări, simţind suflarea lor fierbinte în ceafă, amatorii de senzaţii tari par suspendaţi între spaţiu şi timp, între viaţă şi moarte. Toate detaliile supărătoare ale cotidianului anost se topesc sub imperiul acelei clipe magice, mistice, extatice. Pentru unii dintre ei, encierros sunt un drog, evenimentul cel mai preţios al anului. Atracţia lor irezistibilă îi smulge de lânga mama sau soţia iubitoare, de lângă copiii care-şi contemplă îngroziţi taţii, rugându-se să scape nevătămaţi. Unii aleargă pe ascuns. Cursele – las carreras – sunt iuţi şi periculoase; localnicii experimentaţi ştiu cum să evite învălmăşeala şi să se refugieze în ultimul moment, dar veneticii neştiutori – patas sau descerebrados, cum îi supranumesc pamplonezii pe candidaţii involuntari la sinucidere –  sunt surprinşi adesea pe picior greşit. Poate şi pentru că tind să se ridice imediat după ce sunt aruncaţi la pământ, încercând să fugă mai departe, în loc să rămână culcaţi, nemişcaţi. Îndeosebi americanii şi australienii deţin recordul la accidentări. Cu toate acestea, e un adevărat miracol că se înregistrează relativ puţine incidente grave şi extrem de rare cazuri mortale.

Taurii sunt programaţi genetic să evite îmbulzeala, fiind mereu în căutarea unui „tunel” prin care întrevăd drumul spre libertate. Majoritatea izbiturilor sunt provocate însă de colegii din plutonul de co-alergători. Doar trei la sută din răni sunt provocate de coarne şi în doar zece la sută din cazuri sunt implicaţi patrupezii. Sunt dramatice momentelele în care taurul se clatină, încercând să decidă direcţia în care s-o ia, nehotărât în faţa „vitejilor” înarmaţi conform regulamentului cu nimic mai mult decât un simplu ziar. Pe care dintre ei să se prăvălească? În astfel de clipe, se-ntâmplă ca unul sau altul dintre combatanţi să se piardă cu firea, trăgându-şi vecinul în faţă, pe post de scut uman. Homo hominis taurus est.

Cu excepţia „poporului simplu”, partizan etern al luptelor cu tauri, corida a preocupat dintotdeauna atât străinii cât şi spaniolii, fiind un veşnic subiect controversat. Încă de pe vremea grecilor şi romanilor, învăţaţii şi clericii condamnau obiceiul barbar, atribuindu-i origini neclare, păgâne. În anul 1567, Papa Pius al V-lea a interzis tradiţionalele curse taurine duminicale, dar ingenioşii săi contemporani au găsit imediat o portiţă de scăpare, programând spectacolele lunea şi „inventând” astfel o nouă zi de sărbătoare. „Pe tot parcursul istoriei noastre, puţine sunt lucrurile care au reuşit să entuziasmeze şi să fericească naţiunea noastră în măsura în care a făcut-o această sărbătoare”, nota scriitorul José Ortega y Gasset, referindu-se la euforia trezită de apariţia primilor toreadori, la graniţa dintre secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea. Nici în secolelele următoare, liderii naţiunii nu au reuşit să cadă la pace: în timp ce protagoniştii generaţiei de scriitori de la 1898 – Unamuno, Pío Baroja, Antonio Machado, Azorín – cultivau aversiunea faţă de coridă, în fruntea generaţiei de aur din anul 1927 s-au situat Federico García Lorca şi Rafael Alberti, adepţi înflăcăraţi ai luptelor cu taurii. A urmat epoca franchistă, care a stilizat corida ca pe un spectacol de fiesta naţional, dar a restrâns sărbătorile populare locale. Abia după moartea dictatorului Franco a revenit situaţia la normal.

În 1862, autorului de basme Hans Christian Andersen i se face rău odată cu răpunerea primului taur în arena din Málaga; scriitorul este nevoit să părăsească tribuna după sacrificarea celui de-al cincelea din seria de doisprezece prevăzuţi în program. În schimb, mai târziu, poetul şi prozatorul Kurt Tucholsky comenta: „O barbarie. Dar dacă se ţine şi mâine, eu unul mă duc din nou.” Criticul de artă Théophile Gautier, la fel ca şi conaţionalul său, Alexandre Dumas considera lupta cu taurii drept „unul dintre spectacolele cele mai frumoase, pe care omul le poate imagina”, mărturisind că în momentul loviturii mortale de la final, când toată arena îşi ţine răsuflarea, a simţit emoţii care egalează tulburarea ocazionată de cele mai cutremurătoare drame shakesperiene. Astăzi, în Andaluzia, tot ce e legat de hăituirea bovinelor trezeşte reacţii contradictorii, de la entuziasm până la respingerea totală, într-un amestec de fascinaţie şi consternare.

Explicaţia supravieţuirii acestei tradiţii de-a lungul veacurilor, în ciuda numeroaselor încercări de a-i pune capăt, constă în inegalabila forţă de atracţie pe care o exercită acele momente de răvăşire emoţională exacerbată. Sentimentul atingerii morţii, presimţirea neantului şi efemerităţii existenţei, norocul de a scăpa de sub pericolul iminent, a doua şansă, încununată mai apoi de o renaştere aparent miraculoasă sunt câteva dintre elementele care creează emoţiile cele mai puternice. Nu doar jocul cu viaţa şi moartea sunt tipice pentru spanioli, ci însăşi respectul şi importanţa pe care o acordă sentimentelor adânci, acelor emociones fuertes care conferă existenţei un sens profund. „Rigiditatea şi incapacitatea de a simţi emoţie constituie pentru spanioli nenorocirea cea mai groaznică ce poate paşte un om”, scria cândva Gerald Brenan în The Face of Spain. Spania îi regizează morţii un spectacol multicolor: lupta cu taurii, un spectacol pe care îl exportă chiar şi prin fostele colonii de peste ocean (în Mexic, ele se numesc Pamplonadas).

Aşa cum o operă italiană îi zguduie pe unii, tot aşa fiorul estetic îi electrizează pe spectatorii luptelor taurine. Cu toate acestea, nu se pune problema unei indiferenţe suverane a spaniolilor faţă de suferinţă, sânge şi moarte, aşa cum suspecta în mod eronat americanul Richard Ford. Nu uciderea taurului joacă rolul decisiv, ci momentul care precede moartea, secunda de dinainte de final. Ţelul spectacolului nu este să contempli luarea în coarne a unui mozo, ci să te abandonezi admiraţiei pentru talentul său inegalabil de se apropia de bestie până la limita supremei atingeri, rămânând, ca prin minune, nevătămat.

Aşa paradoxal cum sună, motivul pentru care spaniolii caută pericolul şi apropierea de moarte rezidă tocmai în pofta lor nestăvilită de viaţă. Nu e obligatoriu să te simţi imortal atunci când te confrunţi cu un taur fioros, dar înseamnă enorm dacă poţi să simţi măcar pentru o clipă că trăieşti la intensitate maximă. Hemingway şi Spania se potrivesc de minune: eterna învecinare cu moartea, sentimentul existenţial, acea bănuială instinctivă că moartea ar fi singura certitudine, emoţiile puternice care o însoţesc au darul de a relativiza precaritatea grijilor „lumeşti”, diminuând importanţa lor şi ajutându-ne să gustăm din plin fiece clipă, ca pe un cadou divin. O incursiune în fiesta spaniolă este un pas pe calea depăşirii propriei noastre temeri de moarte, un miracol al renaşterii setei de a trăi.

Gabriela Sonnenberg – Benisa/Spania

Sursa: „FIESTAS, Spanien im Festrausch”, autor Rolf Neuhaus, Verlag Winfried Jenior, Kassel, 1999