„Este important să avem capul sus și coloana vertebrală dreaptă oriunde ne-am afla, să fim români și europeni în același timp”

Campania de excelență a românilor din străinătate, derulată de publicația Occidentul Românesc, vă prezintă în această ediție povestea unei tinere românce care lucrează în prezent ca jurist – lingvist la Curtea de Justiție a Uniunii Europene din Luxemburg. Oana Cojocaru a ajuns în această instituție printr-un interesant concurs de împrejurări, dar mai cu seamă ca urmare a rezultatelor sale academice și profesionale de excepție; a ales să rămână acolo, să își clădească o carieră europeană și, astfel, de 11 ani trăiește în Luxemburg. Pe lângă munca ei la Curte, Oana se implică în activități culturale, civice și chiar politice și, ori de câte ori are ocazia, spune cu mândrie că vine din România, țara unde s-a format pentru un parcurs european de excelență.

Oana Cojocaru are 34 de ani și a copilărit în Petroșani, orașul minier din județul Hunedoara înconjurat de munți, „cu ierni cu miros de cărbune și veri răcoroase”, după cum rememorează chiar ea. Am studiat la Liceul Teoretic din Petroșani, devenit între timp colegiu național, la secția de matematică-informatică intensiv engleză. La 19 ani m-am mutat în București și am studiat dreptul la Universitatea din București și dreptul european la Colegiul Juridic Franco-Român de Studii Europene Paris I Panthéon Sorbonne, un parteneriat academic între cele două universități, cu predare în limba franceză. Au fost patru ani frumoși și grei, cu zile lungi de studiu împărțite între cele două facultăți, ani în care am învățat enorm și m-am dezvoltat atât uman, cât și ca viitor profesionist al dreptului. Am trecut prin stagii de practică atât în România, în case de avocatură importante, care recrutau studenți merituoși, cât și în Luxemburg, la Curtea Europeană de Justiție.”

În vara anului 2007, Oana s-a numărat printre cei care au deschis calea studenților români către instituțiile europene. „A fost un concurs fericit de împrejurări, marea mea șansă fiind, probabil, studiile universitare în franceză și noțiunile de italiană pe care le aveam încă din școala generală, datorită unui om minunat, profesoara mea de limba română, Letiția Jula, căreia îi voi fi mereu recunoscătoare. La Luxemburg mi-am continuat studiile cu un master bilingv în drept european, mi-am început cariera în instituțiile europene, am învățat alte două limbi străine, germana și spaniola, am continuat să mă formez în drept, dar și în management și resurse umane, pentru care am dezvoltat o pasiune. Aceasta s-a concretizat recent prin faptul că am fost laureata unui concurs interinstituțional pentru ocuparea unui post de management, destinat juriștilor români din instituțiile europene. Totodată, m-am îngrijit de vechea și marea mea pasiune, limba română. Tot din pasiune, am intrat într-o trupă de teatru în limba română, am început să mă implic civic, iar apoi politic, am încercat diverse sporturi și am călătorit mult”, mărturisește Oana în debutul interviului pe care l-a acordat în exclusivitate pentru Occidentul Românesc.

Camelia Jula: Care a fost drumul ajungerii tale la Curtea de Justiție a Uniunii Europene, unde lucrezi în prezent?

Oana Cojocaru: Totul a început printr-un concurs de împrejurări. În 2007, anul aderării României la Uniunea Europeană, am fost, alături de o altă româncă, primele stagiare românce la Curtea Europeană de Justiție. Pare o anecdotă recrutarea mea ca stagiară atunci, așa că merită să o împărtășesc. Pe site-ul Facultății de Drept a Universității din București apăruse pentru prima dată un anunț care îi viza pe studenții români pentru stagii de vară, de o lună, la Curtea de Justiție din Luxemburg. Departe de mine gândul că aș fi putut fi eu cea aleasă și, deci, cutezanța de a-mi trimite candidatura. Doar că au insistat mama mea (care văzuse anunțul pentru că îmi urmărea notele care se afișau atunci pe site-ul facultății – în acele vremuri nu se puneau probleme de protecție a datelor cu caracter personal) și o colegă, care și-ar fi dorit să candidăm amândouă. Așa că am cedat presiunilor, mi-am pregătit CV-ul în franceză și am trimis în ultimul moment candidatura. Și… m-au ales pe mine! Am călătorit atunci pentru prima dată în afara României, iar drumul cu autocarul până în Luxemburg a fost lung și greu, memorabil. Nu știam atunci, dar acel stagiu a însemnat debutul meu profesional. Am lucrat la secțiunea italiană a grefei Curții de Justiție și am fost foarte apreciată, motiv pentru care mi s-a propus, doi ani mai târziu, să o înlocuiesc pe o româncă pe durata concediului ei de maternitate. Am ezitat mult înainte să plec din România, unde eram la începutul unei cariere promițătoare în avocatură, aveam familia, prietenii și, pe scurt, viața mea. Am acceptat însă provocarea și de atunci locuiesc în Luxemburg. Acel prim job a fost urmat de altul, tot temporar, apoi de un concurs pentru a deveni funcționar european și, din anul 2012, am un loc de muncă permanent la Curtea de Justiție din Luxemburg, unde lucrez ca jurist-lingvist în cadrul unității române de traduceri a Curții. Drumul meu a fost firesc, sub semnul inițial al întâmplării, care s-a completat cu muncă, dorința de performanță și seriozitate.

Camelia Jula: Cum este viața ta profesională în acest moment?

Oana Cojocaru: Lucrez în limba română, pentru români. Marea mea satisfacție profesională este să mi se spună, de către colegii mei avocați sau magistrați din România, că suntem citiți și apreciați, că hotărârile Curții, concluziile avocaților generali și tot ceea ce facem noi la Luxemburg este de folos și are firescul unui text scris în limba română, deși este o traducere. Am avut mari satisfacții și prin stagiile pe care le-am coordonat. Să coordonez stagiile unor tineri juriști români la început de carieră a fost pentru mine o mare bucurie, o plăcere și o sursă de învățare permanentă. Am descoperit oameni tineri și pasionați, dornici să învețe și să performeze și m-am bucurat să le împărtășesc din ceea ce știu și din ceea ce sunt. Am avut de asemenea șansa să organizez și să moderez seminarii interinstituționale în limba română, unde am cunoscut colegi din alte instituții europene, am făcut schimb de practici și provocări și am învățat unii de la alții. Și, pentru că vorbeam de provocări, marea provocare și, totodată, marea frumusețe a profesiei mele este ca, în contextul contactului zilnic cu multe limbi străine și al vieții în străinătate de ani buni deja, să păstrez limba română curată și bogată, să găsesc cele mai bune și mai firești exprimări în româna juridică, redând în același timp cu exactitate conținutul și nuanțele textului autorului și, mai ales, să fiu conectată la evoluția limbii române și a dreptului.

Camelia Jula: Cum este viața ta în Luxemburg? Cât a fost de greu sau de ușor să te acomodezi după perioada trăită în România? Care au fost provocările patriei adoptive și care au fost lucrurile cu care te-ai obișnuit cel mai repede?

Oana Cojocaru: În Luxemburg mi-a fost relativ ușor să mă adaptez, dar îmi amintesc încă momentul când am rămas singură în lacrimi în urma mașinii cu care plecau din Luxemburg, după o vizită, părinții și fratele meu. Deși este o țară mică, majoritatea locuitorilor ei sunt expați și este ușor să te conectezi la oameni care sunt și ei într-o țară străină. Este absolut normal să auzi multe limbi străine pe stradă și să cunoști oameni din toate țările europene și nu numai. Când am ajuns în Luxemburg, am fost uimită de perfecțiune, era parcă prea multă perfecțiune! Dar tocmai la această perfecțiune m-am adaptat cel mai rapid, pentru că viața în Luxemburg este ușoară și confortabilă. Iar contactul cu autoritățile este simplu și plăcut. Chiar mă surprind uneori în momente de recunoștință pentru viața pe care o am, iar la sosirea în Luxemburg trăiesc mereu un sentiment de siguranță, mă simt protejată. Dar au fost și provocări. La început mi-a fost greu pentru că nu cunoșteam pe nimeni și pentru că fusese o schimbare care a venit spre mine mai degrabă decât să mi-o fi dorit cu orice preț, așa încât nu am avut satisfacția unui vis împlinit, ci curiozitatea pentru un loc nou, în care m-a dus viața.

Camelia Jula: Spuneai că ai fost implicată într-un proiect de teatru, acolo, în Luxemburg. În ce a constat acesta și ce a însemnat pentru tine?

Oana Cojocaru: Am jucat într-o trupă de teatru în limba română și am rămas cu amintiri frumoase și cu prieteni dragi din această experiență. Până când m-am alăturat trupei, fusesem la toate piesele, pentru că la fiecare doi ani puneau în scenă câte o comedie. A fost ceva cu totul inedit și o mare sursă de dezvoltare personală să ies din mine și să fiu… personaje de teatru! Am jucat în Titanic Vals și în Bădăranii, din nou datorită unui concurs de împrejurări. O colegă de serviciu m-a întrebat într-o doară dacă m-ar interesa un rol secundar în Titanic Vals. Aveau nevoie de încă un personaj feminin și se gândise la mine. Am ezitat, dar am spus da în final și sunt fericită că am avut curajul să fac asta. A fost o mare împlinire să pot contribui la bucuria românilor din Luxemburg de a vedea o piesă de teatru în limba lor. Îmi amintesc încă bătăile puternice de inimă din spatele cortinei, când așteptam să dau prima replică și auzeam murmurul sălii, dar și schimbul de emoții pe care l-am simțit când am jucat. A fost o experiență extraordinară pentru care voi fi mereu recunoscătoare.

Camelia Jula: Știu că te-ai implicat și în viața civică – chiar politică – a României, ca parte a unui partid tânăr, cu viziune europeană. Ce anume te-a făcut să i te alături și care consideri că au fost cele mai importante activități ale tale pe acest plan?

Oana Cojocaru: Implicarea mea politică a urmat unei implicări civice care nu mi se mai părea suficientă. Am demarat inițial proiecte caritabile pentru copiii dintr-un orfelinat din Lupeni, un oraș din Valea Jiului, regiunea unde am crescut eu, apoi pentru adulții dintr-un cămin din București, pentru care am organizat mese și cărora le duceam periodic îmbrăcăminte. Făcând asta, mi-am dat seama că problemele pe care le aveau erau sistemice și că nu era suficient să le duc cadouri sau pizza din când în când, ci era nevoie de schimbări la nivel macro, la nivelul statului. Și așa am decis să mă implic politic. Sunt mândră de voluntariatul meu politic și sunt recunoscătoare pentru oamenii minunați pe care i-am cunoscut în acest context. Marea mea satisfacție este că am contribuit și eu, cred, la creșterea conștientizării faptului că, deși suntem departe, putem avea rolul nostru la dezvoltarea României și că experiența noastră din străinătate se poate transforma într-o mare valoare pentru țara din care venim. În acest cadru, am cunoscut oameni extraordinari, cărora le pasă și care sunt dornici să se implice pentru țara lor, am colaborat cu diplomația română din Luxemburg, am organizat evenimente și am dat astfel, cred, ceva înapoi țării mele, unind, pe cât mi-a stat în puteri, o mică parte a românilor din diaspora cu țara.

Camelia Jula: Cum e România văzută prin ochii tăi când vii acasă în vizită?

Oana Cojocaru: România, prin ochii mei, este o doamnă care a trecut prin multe, dar are încă speranță. Este o doamnă tolerantă și smerită, care se uită în sus cu încredere și își așteaptă răbdătoare copiii și nepoții acasă. România s-a dezvoltat mult de când am plecat eu, dar are nevoie de multă bună-credință, dedicare și devotament. România are gust și culoare, este vibrantă și plină de viață, iar pentru mine fiecare întâlnire cu țara mea și cu oamenii la care țin și sunt acasă este o mare bucurie. Iar acum, că am lucrat mai mult de acasă, mi-a fost și mai dor.

Camelia Jula: Te-ai întoarce în România? Dacă da, în ce condiții? Ce te-ar putea determina să revii?

Oana Cojocaru: M-am întrebat de multe ori dacă m-aș întoarce în România. Cu siguranță, dar știu că mi-ar fi greu să mă readaptez. M-aș întoarce pentru a mă implica în dezvoltarea statului, pentru a fi parte la schimbarea pe care eu însămi mi-o doresc pentru țara mea și pentru a pune în slujba statului român experiența mea de viață și profesională în străinătate. Sau pentru familie, dacă ar avea nevoie de mine. Așa cum plecarea mea din țară a pornit însă de la un concurs de împrejurări, las viața să mă surprindă și cu întoarcerea.

Camelia Jula: Care ar fi lucrurile care îți lipsesc de acasă, când ești în Luxemburg și cele  care îți plac când vine vorba de Luxemburg și cărora le-ai duce dorul în România?

Oana Cojocaru: De acasă îmi lipsesc simplitatea, sentimentul de apropiere față de oameni pentru că suntem, într-o anumită măsură, la fel, ne leagă la un anumit nivel ceva pe toți, precum și anumite mirosuri – mirosul de cărbune din Petroșani, mirosul de iarnă, mirosul de fân și multe altele… În Luxemburg îmi plac pădurea din oraș, zâmbetul pe care toți oamenii îl au pentru semenii lor și diversitatea lingvistică și culturală. Este fascinant cum mai toți oamenii trec rapid de la o limbă la alta și au o poveste care începe într-o altă țară. Și, ori de câte ori mi-am spus eu povestea, am spus cu mândrie că vin din România.

Camelia Jula: Ce înseamnă, pentru tine, să fii cetățean european?

Oana Cojocaru: Să fii cetățean european este pentru mine un mare privilegiu. În călătoriile mele m-am simțit de multe ori norocoasă că m-am născut în Europa. Dincolo de a fi un privilegiu, a fi cetățean european înseamnă și o datorie de exemplaritate și de toleranță. Învățăm unii de la alții, ne dezvoltăm, ne influențăm, ne acceptăm și devenim mai puternici împreună. În Luxemburg se simte, cred, extrem de puternic spiritul european, iar faptul de a lucra într-o instituție europeană contribuie și mai mult la sentimentul de apartenență la o mare familie care, integrând diversele limbi și tradiții, crește tot mai mare și mai primitoare. A fi cetățean european mai înseamnă, pentru mine, libertatea de a circula fără restricții în spațiul european, șansa de a studia sau a lucra în alte țări, bucuria de a te îndrăgosti în altă limbă și, din nou, acceptare.

Camelia Jula: Dacă ai avea o baghetă magică la dispoziție, care ar fi cele trei lucruri pe care le-ai schimba, în cazul României? (Este un exercițiu de imaginație, firește!)

Oana Cojocaru: Dacă aș avea o baghetă magică, le-aș pune românilor un zâmbet pe față și încredere în suflet față de semenii lor. Am învățat în străinătate că viața e mai frumoasă când zâmbești și că, orice ți-ar oferi viața, bune sau rele, e bine să le primești cu seninătate. Am mai învățat că e firesc să ai încredere în ceilalți și să le arăți bunăvoință și respect. Și m-aș bucura să văd asta și în România. De asemenea, m-aș ocupa de copii, să crească într-un sistem de educație sănătos, accesibil tuturor, indiferent de locul unde se află sau de familia din care provin, care să îi ajute să gândească liber, să vadă dincolo de orizontul casei lor și să le dezvolte mentalitatea de creștere. În acest sens, m-am implicat în proiectele unei organizații non-guvernamentale, Teach for Romania, care sprijină educația în medii defavorizate sau vulnerabile, pentru că de la educație pornește totul, cred eu. Și, dacă am reușit ca măcar unui copil să îi inspir sentimentul că se poate sau să îi înlesnesc accesul la educație și dorința de a învăța, ar fi o mare realizare și bucurie pentru mine.

Camelia Jula: Mulți dintre cei plecați dincolo de granițele românești pentru studii sau muncă spun că se simt mereu împărțiți în două: o parte de suflet tânjește după spațiul de acasă (și prin spațiu înțeleg nu doar locurile, ci și oamenii, sentimentele, trăirile etc.), iar o parte se bucură de spațiul cel nou (un grad mai ridicat de civilizație, respect din partea autorităților, condiții mai bune de trai etc.). Cum stau lucrurile în cazul tău?

Oana Cojocaru: Și eu simt exact ca mulți alți români. Și mie mi-e dor de „acasă”, și eu mă întreb care este de fapt „acasă” al meu, și eu mă împart între viața pentru care sunt recunoscătoare și dorul de România și de „ai mei”. Conflictul acesta interior este parte din noi, trăim cu el sau îl mai confruntăm uneori și luăm decizii. Cred că, dincolo de scindarea aceasta sufletească, important este să avem capul sus și coloana vertebrală dreaptă oriunde ne-am afla, să fim români și europeni în același timp, păstrându-ne identitatea, dar integrându-ne frumos prin aliniere la niște valori în țările în care locuim, să fim onești cu noi înșine și cu ceilalți și să ne respectăm pe noi și țara din care venim, prin cine și cum suntem în lume.

A consemnat: Camelia Jula

Foto: arhiva personală Oana Cojocaru