Dicționarul secolului XXI, neapărat online (2), de profesor Dan Caragea
Unul din principiile călăuzitoare ale noului dicționar ar trebui să fie acesta: fiecare cuvânt să aibă dreptul la propria sa intrare. Aceasta presupune „dezagregarea” multor intrări care reunesc astăzi substantive de genuri diferite sau substantive și adjective, pentru simplul motiv că aceste cuvinte, în ciuda originii comune, au comportamente lexico-gramaticale diferite și, mai mult, contravin bunei structurări a bazei de date lexicale care ar trebui să gestioneze dicționarul.
În secolul al XXI-lea nu ar avea de ce să mai persiste unele modele de redactare din lexicografia noastră tradițională. Noile dicționare pun în evidență realizările lingvisticii computaționale, stând la baza aplicațiilor de traducere automată, a programelor care permit rezumate, extrageri de informații, redactări bazate pe inteligența artificială. Dicționarele secolului XXI servesc vremurilor noi și, la rândul lor, pot fi îmbogățite și interconectate în soluții tot mai îndrăznețe.
Să vedem cum se aplică principiul „dezagregării” la care ne-am referit și în numărul de luna trecută. Vom alege, spre ilustrare, cuvântul „român”. În actualul DEX, articolul arată astfel:
ROMẤN, -Ă, români, -e, s. m., adj. I. S. m. 1. Persoană care aparține populației României sau este originară de acolo. 2. (Pop.) Țăran. ♦ Bărbat, soț. ♦ Om (în general), bărbat. 3. (În forma rumân) Denumire dată, în Evul Mediu, în Țara Românească, țăranilor dependenți de stăpânii feudali; iobag, vecin. II. 1. Adj. Care aparține României sau românilor (I 1), referitor la România ori la români; românesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de români. Româna comună (sau primitivă) = stadiu în evoluția limbii române anterior diferențierii dialectale; străromâna. [Var.: rumấn s. m.] – Lat. romanus.
În noul dicționar, propunem trei intrări, pentru a respecta principiul unicității morfosintactice:
român1, -ă, români, -e, adj.
român2, români, s. m.
română, s. f. (limba română)
Deși structurarea articolelor va fi discutată pas cu pas, întrucât este vorba de un cuvânt fundamental, să ne fie permis să facem aici unele considerații, pornind chiar de la propunerea de dedublare a intrărilor. Conform practicii lexicografice, în dicționar se va da mai întâi adjectivul, apoi substantivul sau substantivele. În cazul nostru, adjectivul român, -a, români, -e, precedă convențional substantivul și nu invers, așa cum apare în redactarea actuală.
Se știe că la etnonime putem avea forme de feminin identice cu adjectivele („finlandeză”, „portugheză”, „suedeză”) sau nu („grecoaică”, „italiancă”, „nemțoaică”). Cum formele din seria a doua, formate prin moțiune, nu mai sunt acceptate ca forme de feminin (ca la Scriban, de pildă), termenul de „persoană” care aparține unei populații este, în acest caz, „excesiv”. O trimitere la forma româncă, o considerăm absolut necesară (de plasat probabil în secțiunea gramaticală).
La substantiv, aș mai atrage atenția asupra revizuirii arborelui. Bunăoară, la sensul principal („Persoană care aparține populației României sau este originară de acolo.”), trebuie evidențiate două folosiri particulare: cea de singular generic („Românul e născut poet”) și cea de plural, cu referire la popor („românii”), așa cum se face în DLR. Figurat, poate avea sensul de (pop.) țăran, cu două sensuri secundare: om (în general), bărbat și bărbat, soț. În opinia noastră, acest sens ar trebui revizuit, întrucât nu ni se pare a mai fi uzual (în româna contemporană).
Oricum, sensurile ar trebui însoțite de un citat ilustrativ, altfel dicționarul nu poate fi pe deplin „înțeles” la lectura articolului. Întrucât în limba noastră nu avem pentru marele public și dicționare care să satisfacă exigențele didactice, productive, cum se spune, este cazul să rezolvăm și această lacună.
Al treilea sens, cel de „iobag, vecin” nu ar mai avea ce căuta în noul dicționar întrucât pare complet ieșit din uz (se impune și avizul istoricilor). Astăzi apare evocat doar în discuțiile despre numele poporului nostru, cu prudență și cu toate explicațiile de rigoare (de preferință, ca la Scriban)
În schimb, substantivul română, are două accepții: una lingvistică („limba română”) și alta didactică, ca disciplină școlară („Corigent la limba română”), ultimul sens fiind ignorat în lexicografia noastră.
DEX-ul dă româna primitivă comună (străromâna), dar uită de celelalte împărțiri: română veche, română modernă, română contemporană. Credem totuși că aceste sintagme sunt utile și pentru că avem dicționare la care aceste exprimări apar în titlu. Dacă vom continua să redactăm cu spatele la dicționarele de referință străine, nu doar vom „scăpa” sensuri, dar nici nu vom moderniza dicționarul. Este imposibil să menținem fără spirit critic și aerisire articole lucrate cu șaptezeci de ani în urmă!
Nu putem să nu observăm și oscilațiile legate de definiție. În DLRLC (1955-1958), român (subst.) este: „Bărbat aparținînd populației de bază a Republicii Populare Romîne.” O asemenea definiție nu convine în privința genului la plural (când spunem „românii” ne referim la popor, deci la bărbați și femei), dar nici istoric. DLR vine, la primul sens, cu o propunere extinsă: „Persoană care face parte din populația de bază a României sau este originară din România; (la m. pl.) popor care s-a constituit ca națiune pe teritoriul României; (învechit) valah.” Și aici s-ar impune o notă istorică, ca la Scriban. Pe de altă parte, noul dicționar ar putea să urmeze celebrul TLFi care dă o definiție convenabilă sub aspect legal: „(Celui, celle) qui est né(e) en France métropolitaine ou d’outre-mer, qui en est originaire, qui y habite, qui en est devenu(e) citoyen(enne) par la naturalisation.”
Acestea fiind spuse, să examinăm în continuare întreaga microstructură a dicționarului.
FORMA INTRĂRILOR
În virtutea tradiției, intrarea este scrisă cu litere majuscule, aldine, iar accentul tonic este marcat printr-un accent ascuțit la cuvintele polisilabice (accent ascuțit și accent grav la compuse, cel grav marcând accentul secundar).
În opinia noastră, opțiunea pentru majuscule are defectul de a nu pune în evidență cuvintele care se scriu în toate contextele, potrivit normei, cu literă inițială majusculă. De aceea, ni se pare potrivit să se opteze pentru litere mici, aldine, ca alegere de bază (se vor distinge printr-un font mai mare). Se vor scrie cu literă inițială mare cuvinte precum Dumnezeu, Crăciun etc., așa cum cere DOOM-ul (cf. Scrierea cu literă mare). Cuvintele străine ar putea fi scrise distinct, în aldine cursive: software, ketchup etc., din același motiv de diferențiere. Astfel:
FIÍNȚĂ, ființe, s. f.
DUMNEZÉU, (2) dumnezei, s. m.
KÉTCHUP s. n.
Se vor rescrie:
ființă, ființe, s. f.
Dumnezeu, (2) dumnezei, s. m.
ketchup, s. n.
FONETICĂ ȘI ORTOEPIE
Aceste informații au întâietate și implică răspunsul la două chestiuni: 1) este bine sau nu să menținem informația despre accent în grafia sa actuală? și 2) este bine să menținem informația selectivă privind pronunția plasată în penultima secțiune a articolului, așa cum s-a procedat până acum? Iată un exemplu, unde se poate vedea că accentul este tratat la intrare, iar hiatul la sfârșit.
AVIÓN, avioane, s. n. Aeronavă mai grea decât aerul, susținută de aripi și propulsată de motoare; aeroplan. [Pr.: -vi-o-] – Din fr. avion. (DEX, 2009)
În tradiția noastră lexicografică, accentul este tratat separat de pronunție, ceea ce, credem noi, este o eroare. După reforma ortografică din 1904, promovată de Titu Maiorescu, când limba română scăpa de accentul ascuțit (-é- și -ó- pentru diftongii –ea- și -oa-), Sextil Pușcariu, cel care va relua Dicționarul Academiei, în 1906, va profita de eliminarea acestuia, pentru a-l folosi, în mod paradoxal, la formele-titlu, pentru indicarea accentuării corecte. Și de atunci se va perpetua în operele Academiei, cu excepția Micului dicționar academic, 2001-2003, unde accentul tonic a fost reprezentat prin schimbarea fontului literei accentuate. Excepția face și DOOM-ul, care folosește sublinierea pentru a indica locul accentului.
Socotesc că această soluție nu mai satisface pentru că dă un aspect nefiresc cuvintelor românești la intrare și pentru că, în cazul în care accentul cade pe literele ă, â, î, formate cu diacritice, avem „diacritic peste diacritic”, ca în „AȘEZĂMẤNT, așezăminte, s. n.”, ceea ce este nu doar inestetic. Mai mult, din punct de vedere informatic, este nevoie de un efort suplimentar pentru crearea tipului de literă și echivalarea acestuia cu litera-vocală din forma naturală a cuvântului.
Coroborând cele două necesități (marcarea accentului și precizarea pronunției), ajungem la concluzia că doar transcrierea fonetică ne poate scoate din încurcătură. Așa au procedat multe dicționare și nu este rău. Pentru străinii care studiază limba română ar fi un ajutor de neprețuit. Și nu doar pentru aceștia. Transcrierea fonetică are avantajul de a putea marca accentul, diftongii, triftongii, hiatul, „i șoptit”, literele-consoane problematice, silabația (utilă la cuvinte lungi, de exemplu: oareșicare [ŭa-reși-ka-re]), totul integrat și într-un singur loc.
Nu discutăm aici ce alfabet fonetic să folosim (adaptat sau internațional). În ceea ce ne privește, ne pare normal să-l preluăm pe cel folosit în DOOM, accentul fiind marcat prin subliniere (înger [în-ǧer]). Am mai adăuga, după transcriere, ca și în DOOM, și despărțirea în silabe, la unele cuvinte, de exemplu, ketchup (desp. ke-tchup). Astfel, intrarea „înger” ar arăta în cele din urmă așa:
înger, îngeri [în-ǧer, în-ǧeri], s. m.
Este o soluție elegantă și pe deplin satisfăcătoare.
Autor: Dan Caragea (Lisabona-Portugalia)
Nota Redacției:
Dan Caragea este critic, eseist, publicist și traducător. Este lusitanist, specialist în psihologie și lingvistică computațională. Din 2011, colaborator voluntar în cadrul redacției Occidentul Românesc. Dan Caragea a absolvit Facultatea de Limba și Literatura Română (specialitate B: Limba și Literatura Portugheză). Este doctor în Psihologie. În perioada 1978-1990, a fost profesor de limba română și asistent la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine (unde a predat limba portugheză), autor de manuale de limbă portugheză, traducător, publicând în reviste culturale din România. Între 1991 și 1993, a fost bursier al Institutul Camões din Lisabona, autor al unui manual de portugheză pentru străini, director al societății Cyberlex, responsabil pentru versiunile portugheză și spaniolă ale programului „Tropes” (analiza semantică a textului). Între 2009 și 2015 lucrează ca expert la UEFISCDI, unde realizează versiunea românească a programului „Tropes” și un software de detectare a similitudinilor (Semplag). Publică „Analiza automată a discursului”, în 2013, la Editura Academiei (coautor Adrian Curaj). În 2017 coordonează la Lisabona un mare album despre relațiile culturale și diplomatice româno-portugheze (la care este și coautor). În anii 2018-2019 este expert la Institutul de Lingvistică „Al. Rosetti – Iorgu Iordan” din București, colaborând la implementarea proiectului „Romtext” în România. Publică și în revista culturală Leviatan.