Kasandra Kalmann Năsăudean: „Democraţia este puterea poporului bine informat”

Despre trecutul democraţiei române nu este cazul să vorbim prea mult. El este tulbure, diluat calitativ şi cât se poate de rău prevestitor când este vorba despre ceea ce am fost în stare să facem în materie de conducere a treburilor publice, de promovare şi realizare a elementelor fundamentale ale Interesului Naţional. Pe scurt, trecutul nu este un referenţial care să ne folosească prea mult. Ştiu, vor fi înţelepţi care să spună că se poate învăţa şi din greşeli. Ale trecutului, ale prezentului. De data aceasta, dacă ne interesează, nu cred că mai este cazul să pierdem vremea cu trecutul.

În niciun moment decisiv al istoriei moderne a României, clasa politică, cei care au avut deciziile în mână, nu au dat nici cel mai mic semn că ar avea capacitatea, ori dorinţa să înveţe ceva din trecut. Dimpotrivă! Cu ochii pe interesele imediate, „câştigătorii istoriei” s-au năpustit de fiecare dată să îşi blindeze privilegiile, să îşi mărească veniturile şi averile, ignorând orice alte consideraţii, învăţăminte, avertismente, ori preziceri oraculare!

Din 1989 şi până astăzi, acelaşi tablou! Nici un motiv, aşadar, pentru a crede că am putea avea parte prea curând, de altceva. Suntem reduşi să ne ocupăm doar de viitorul „democraţiei româneşti”. Iar acest potenţial viitor, pentru ca să ne fie de vreun folos nouă şi democraţiei, ar trebui să părăsească în mod hotărât soluţiile aşa ziselor democraţii reprezentative ale secolelor XIX şi XX.

Este clar pentru toată lumea, nu doar în România, ci şi în societăţile din nucleul dur al civilizaţiei euro-atlantice, că soluţiile cu care operăm nu mai sunt decât periferic democratice, iar reprezentative deloc. În cea mai deschisă democraţie a lumii, Statele Unite, preşedintele în exerciţiu le-a spus-o verde în faţă milioanelor de americani: nu îl interesează să fie „reprezentativ” decât pentru cei care vor să îl voteze. Ceilalţi, n-au decât să plece de unde au venit! În Franţa, reprezentativitatea mandatului prezidenţial Macron este contestată de la dreapta, de la stânga şi din fieful de centru.

În Marea Britanie nimeni nu mai crede că vreun guvern ales, desigur, cât se poate de democratic, fie el al conservatorilor sau al laburiştilor, ar mai putea avea ceva de a face cu reprezentarea electoratului britanic în general. Toată lumea este resemnată, democraţia britanică nu mai poate produce guverne reprezentative decât pentru interesele unor nişe de putere relativ înguste, nicidecum pentru interesele generale ale populaţiei.

În Italia, dacă ar fi să luăm în serios „reprezentativitatea” actualei formule de guvernare, ar trebui să admitem că democraţia italiană a făcut translaţia către o guvernare populistă, pronunţată şi asumată inspiraţie neo-fascistă, care foloseşte democraţia doar pentru acreditarea şi securizarea mandatului de guvernare. S-a mai întâmplat în Europa pe la început de secol XX, nu doar în Italia, ci şi în Germania, Spania, Grecia, România etc. Şi nici America sau Marea Britanie nu au rămas imune la tentaţia soluţiilor, nu doar pseudo, ci de-a dreptul anti-democratice. Nici atunci şi nici acum!

Soluţia radicală, recurgerea la un alt tip de democraţie directă ţine mai degrabă de utopie. Prea multe necunoscute, atât la nivelul teoriei, cât şi al practicii politice şi instituţionale. Mult mai realist pare traseul unei tranziţii populată cu soluţii eclectice, cu paleative menite să „cârpească” pe ici pe colo, prin părţile esenţiale, găurile din ţesătura aproape destrămată a democraţiilor reprezentative. În ceea ce priveşte România, în mod special, orice soluţii ar fi promovate la nivelul arhitecturii instituţional-constituţionale, ele trebuie precedate de schimbări radicale la nivelul definirii, exercitării şi controlului asupra puterilor deţinute de stat şi de instituţiile sale de putere.

Dacă ar fi să spunem lucrurilor pe nume, atunci România trăieşte astăzi într-o formulă de guvernare al cărui conţinut este rezumat de formula: „stat maximal şi despotic, folosit exclusiv şi intensiv pentru interesele deţinătorilor puterii, respectiv, intensiv şi permanent, împotriva intereselor publice, ale cetăţeanului redus la statutul de sclav post-modern”.

Ca să ieşim din fundătura în care ne găsim, orice formulă alternativă de guvernare democratică trebuie să reaşeze din temelii raporturile cetăţean-putere statal-administrativă. Unealta, care astăzi şi-a supus întru totul stăpânul, trebuie redusă la statutul ei firesc, iar cetăţeanul scos din sclavie, reîmputernicit şi ajutat să redevină stăpân al uneltelor sale de guvernare. Dacă luăm ca referenţial constituţia actuală, toate „drepturile puterii de guvernare”, democratice desigur, trebuie masiv îngrădite, condiţionate de performanţă socială şi însoţite de instrumente ale răspunderii administrative, civile şi penale ca forme obligatorii de control asupra celor ce exercită „puteri reprezentative”.

În România, mai ales, arbitrariul puterii de legiferare, al puterii de impunere şi sancţionare financiară, precum şi puterea de restricţionare a drepturilor cetăţeneşti fundamentale de care se bucură astăzi, neîngrădit, instituţiile statului şi, desigur, cei care le populează la nivelul funcţiilor din vârful piramidei, trebuie eliminate; în orice caz, drastic şi masiv limitate. Aici stă sursa formelor principale de corupţie, aici este izvorul tuturor tentaţiilor şi al tentativelor de autoritarism şi dictat al bunului plac care se răsfaţă astăzi, deopotrivă, în aula parlamentară, în birourile ministeriale şi până jos, în instituţiile „des-centralizate”.

Tot la condiţii preliminarii aş trece şi de mult necesara reformă administrativă care să elibereze România din lanţurile istoriei judeţean-medievale, în care a fost ţintuită de interesele şi obtuzitatea puterii autoritar-ceauşiste şi din care nu a fost eliberată nici până în ziua de azi. Dacă nu sunt rezolvate aceste probleme, orice soluţii de renovare a democraţiei din România, fie ele cât de avansate şi îndrăzneţe, sunt sortite unui inevitabil eşec. În România, aşa zisa noastră democraţie, nu este decât un adjuvant, un apendice necesar doar justificării exerciţiului autoritar-despotic al puterii de stat împotriva cetăţenilor.

Autor: Kasandra Kalmann Năsăudean
Scriitor, jurnalist de investigații (membru CCNMA), analist financiar independent, director editorial la Occidentul Românesc.