Datele recent publicate de CNSAS aruncă o lumină sumbră asupra ultimei decade a regimului comunist din România, dezvăluind că o treime dintre informatorii Securității au fost recrutați în perioada 1980-1989. Această statistică șocantă subliniază, fără echivoc, intensificarea supravegherii și a represiunii în ciuda crizei economice și morale care cuprinsese regimul lui Nicolae Ceaușescu.
În contrast cu o posibilă percepție a unei atenuări a controlului, cifrele indică exact opusul: represiunea s-a intensificat. Peste 200.000 de noi informatori au fost recrutați în ultimul deceniu al regimului, aducând totalul la cel puțin 320.000 de colaboratori în ultimii 20 de ani de ceaușism. Numărul total al colaboratorilor de la înființarea Securității, în 1948, până la prăbușirea regimului, se apropie de 650.000, o cifră care dezvăluie amploarea vastă a rețelei de informatori.
Ce semnificație au aceste cifre? Ele sunt o mărturie a faptului că regimul Ceaușescu, conștient de deteriorarea situației interne și de schimbările tectonice din blocul comunist, a răspuns nu prin reforme sau concesii, ci printr-o intensificare a controlului asupra populației. În loc să-și concentreze eforturile pentru a atenua problemele acute ale societății – lipsa hranei, frigul din apartamente, criza energetică – regimul a investit resurse considerabile pentru a spori numărul celor care spionau vecinii, colegii și chiar familia.
Această creștere a numărului de informatori în ultimii ani ai regimului indică nu doar o teamă profundă de o revoltă populară, ci și o neîncredere crescândă în însăși structura societății. Cu regimurile comuniste căzând în lanț în jurul României, paranoia lui Ceaușescu a atins noi culmi, Securitatea devenind un instrument din ce în ce mai periculos și mai disperat.
Securitatea nu mai era doar o instituție de stat; devenise un simbol al represiunii generalizate, o entitate omniprezentă care încerca să sugrume orice formă de disidență. Fiecare nou informator adăugat rețelei contribuia la perpetuarea unei stări de frică generalizată, în care oricine putea fi suspectat, iar libertatea de exprimare era un concept străin. Această atmosferă de teroare nu a făcut decât să îngroape și mai adânc România într-o stare de stagnare și neputință.
Întrebarea care rămâne este: cum ar trebui să privim astăzi aceste cifre? În primul rând, ele ne obligă să reevaluăm ideea că ultimii ani ai regimului comunist au fost mai puțin represivi. Realitatea este că represiunea a devenit mai insidioasă, mai sofisticată și, în multe privințe, mai periculoasă. De asemenea, ne amintește că procesul de reconciliere cu trecutul nostru comunist este departe de a fi încheiat. Trecutul nu este doar o chestiune de arhive prăfuite; el trăiește în memoriile celor care au fost afectați direct de această represiune și în structurile societății noastre contemporane.
În cele din urmă, această creștere a numărului de informatori în ultimul deceniu al regimului Ceaușescu nu trebuie privită doar ca o statistică, ci ca un avertisment. Este o dovadă că, în momente de criză, regimurile autoritare vor recurge la orice mijloace pentru a-și menține puterea, chiar dacă aceasta înseamnă să își sugrume propriul popor. Aceasta este o lecție de care trebuie să ne amintim mereu, pentru a ne asigura că asemenea episoade întunecate nu se vor mai repeta.
A consemnat: Occidentul Românesc
Sursă informații și foto: Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității – CNSAS/ FB