Dan Caragea: Vorbe de duh și de luare-aminte (XI)

„A cere/promite luna de pe cer”

Este o expresie care sugerează, în ambele variante, imposibilitatea. În multe situații, ni se cer lucruri pe care nu le putem oferi, tot așa cum, din interes sau naivitate, mulți ne promit ceea ce niciodată nu ne-ar putea oferi.

În franceză, cele două expresii apar pe la mijlocul secolului al XIX-lea, deși există variante, cu alte combinații verbale, încă de la Rabelais. În limba română, merită să subliniem formularea oarecum tautologică „luna de pe cer”, probabil din nevoia de a evita ambiguitatea cu „luna” calendaristică, dar și din motive stilistice și eufonice.

Expresia românească conține însă și un sâmbure de nostalgie romantică. Este și motivul pentru care imaginea apare în poezii sau cântece. Iată ce scrie, pe un blog, Ioana Revnic: „Mă simt o regină căreia i se îndeplinesc toate dorințele, înainte ca ele să fie rostite. Îmi propun ca zilele ce vin să cer cu stăruință, măcar în gând, Luna de pe cer.”

„A face grevă”

„Grevă” este un cuvânt ce ne-a venit din franceză și, deși este legat de întreruperea voită a muncii în semn de protest, prezintă o evoluție poate mai puțin cunoscută.

Una din faimoasele piețe ale Parisului se numea pe vremuri Place de Grève, iar numele îi venea de la faptul că piața era un teren nisipos (ceea francezii numesc „grève”), un chei în pantă, coborând lin spre Sena, și unde se descărcau mărfurile transportate pe fluviu pentru locuitorii Parisului. Aceeași piață era cutremurătorul loc al execuțiilor sângeroase: „Les marchands de la rue Saint-Denis sont allés en place de Grève assister au supplice du marquis de Courboyer”, scrie Mauriac.

Datorită impunătoarei clădiri a Primăriei Parisului, piața și-a schimbat, la 1830, numele în Piață Primăriei (Place de l’Hôtel de Ville). Înainte de această dată, „être en grève” însemna a nu avea de muncă. Astfel, șomerii se adunau în Place de Grève unde apăreau patronii în căutare de brațe de muncă.

Sensul expresiei a evoluat, iar pe la începutul secolului al XIX-lea apare și ideea de protest, de întrerupere voluntară a muncii, lucrătorii continuând să se adune în aceeași piață celebră.

Iată ce scria, la noi, Anton Bacalbașa: „În Franța, desființarea cultului în ateliere; în Germania, colosala reformă școlară; în Belgia, votul Universal; în Anglia, uriașa grevă a minerilor; toate astea fac lumea să fiarbă, toate astea sunt motive puternice pentru ca poporul să se agite, pentru ca Parlamentul să atragă toate privirile. Acolo, în adevăr, lumea are de ce se pasiona. (Calm)

În Colegiul țărănesc, același Bacalbașa spune: „Știu că vor izbuti unii, știu că alegătorii săteni nu se vor pune-n grevă dinaintea urnei!”.

Din secolul al XIX-lea, când cuvântul pătrunde și în română, expresia curentă era „a se pune în grevă”, ceea ce era un calc din franceză.

„A face tabula rasa”

Citim în Dicționarul religios, din 1994:

„TABULA RASA (lat.) tablă ștearsă – Anticii scriau pe table cerate, putând șterge, la nevoie, cele scrise. În concepția lui J. Locke, care a pus în circulație această expresie, omul vine pe lume cu o minte tabula rasa (foaie nescrisă), pe care se imprimă apoi cunoștințele căpătate prin educație și prin viața în societate. A face tabula rasa, în sens curent, înseamnă a șterge cu buretele trecutul, a o lua de la început.”

Astfel „tabula rasa” era o tablă de ceară pe care se putea scrie. Aristotel este cel dintâi care folosește această metaforă pentru a reprezenta sufletul la naștere, care vine pe lume fără nicio cunoaștere prealabilă. Expresia apare la Toma d’Aquino și la scolastici, dar filozofia a reținut teoria lui Locke, deși ideea, așa cum am spus, ne vine din Antichitate.

Expresia pe care o folosim azi cu sensul de „a șterge sau a elimina totul” sau de „a o lua de la început” este, din secolul a XIX-lea, prezentă în vorbirea cultivată curentă.

În Observări polemice, Titu Maiorescu scria: „Căci românii nu mai sunt acea tabula rasa care erau la începutul secolului prezent, un câmp roditor și nestricat pentru a primi semințele culturii adevărate. De două generații încoace, direcția lor s-a pronunțat, și s-a pronunțat într-un mod primejdios pentru chiar existența poporului.”.

„Fir roșu”

Este, metaforic vorbind, firul conducător ce leagă anumite fapte istorice, povestiri care au, luate în ansamblu, o idee centrală care le străbate sau le unește. Adesea poate fi un element ce se repetă, un reper într-o înlănțuire sau o asociere de idei.

Nu se știe care ar fi originea acestei expresii care apare și în alte limbi. Cu toate acestea, lingviștii se referă la un pasaj din Afinitățile elective ale lui Goethe (1809). Iată ce spunea marele autor german: „Ni se vorbeşte despre o practică particulară in marina engleză. Toate cordajele flotei regale, de la cele mai groase pînă la cele mai subţiri, sînt astfel împletite incit un fir roşu trece de la un capăt la altul, fir ce nu poate fi scos fără a desface totul; prin aceasta se poate recunoaşte chiar şi la cele mai mici bucăţi că ele aparţin Coroanei.” (traducere: Eugen Filotti)

La noi, expresia a pătruns probabil prin franceză. „De altfel, educația militară de la Mânăstirea mă va urmări toată viața. Ordinea, disciplina și ierarhia turnate la o vârstă fragedă în sângele meu, alături de sentimentul demnității ostășești, vor forma un fir roșu de-a lungul întregii mele activități viitoare.”, scria Corneliu Zelea Codreanu.

Dan Caragea – Portugalia