Dan Caragea: Vorbe de duh și de luare-aminte (I)

Dan-Caragea

„Cu sabia (spada) lui Damocles deasupra capului” / „Estar bajo la espada de Damocles”

Folosim această expresie așa când ne referim la un pericol iminent care planează asupra noastră sau când suntem constrânși și nu există nicio ieșire. Povestea apare la scriitorii clasici latini, la Horațiu și Cicero, dar expresia este recentă, nefiind atestată, în franceză, înainte de secolul al XIX-lea. Cine a fost Damocles? Damocles a trăit în secolul al V-lea î. Hr. la curtea lui Dionisie cel Bătrân, tiranul Siracuzei. Mai departe să-l ascultam pe Petre Ispirescu:

Oraşul Siracuza din ostrovul Sicilia era odinioară un sătuleţ. Stăpânitorul din vechime al lui se numea tiranul Siracuzei. Unul din acei tirani s-a chemat Dionisie cel bătrân.

Acest stăpânitor, cârtitor şi temător din firea lui, în fiecare din supuşii lui vedea câte un vrăjmaş. Şi atât de mult iubea el stăpânirea, încât socotea că lumea la el se gândeşte spre a-l da jos din scaun. Nu se încredea deci în nimeni, şi-i era frică şi de însăşi umbra lui.

De aceea puse nişte meşteri mari de-i scobiră într-un munte o locuinţă, pe care o împodobi cu toate scumpeturile lumii şi acolo trăia. Mai puse iarăşi de-i meşteşugiră nişte găuri mari în pântecele acelui munte, cu răsunători, astfel încât şi chiar de ar fi umblat cineva în vârful degetelor, ori ar fi şoptit, el din cămara lui auzea tot; pentru care, şi până azi scorbura aceea din munte se zice: urechea lui Dionisie; iar cărturarii şi procopsiţii din toate ţările, când vor să arate că cineva află tot, zic că are urechile lui Dionisie. Şi aşa, el tot nu se ţinea a fi la adăpost de uneltirile ce-şi închipuia el că fac poftitorii de domnie împotriva lui; ci credea că ei umblă să răscoale lumea. Din astă pricină n-avea odihnă nici ziua, nici noaptea. El era înconjurat de o mulţime de slujitori juraţi şi credincioşi lui.

Cu toate acestea mărirea îi plăcea cât un lucru mare şi trăia în larg, în belşug şi în dezmierdări. Ce să zici? de! nu era el stăpânitor numai aşa de florile mărului!

Se ştie că în toţi timpii stăpânitorii au fost şi sunt înconjuraţi de o mulţime de lingăi, curteni şi linguşitori. Cu atât mai vârtos era linguşit şi curtenit acest Dionisie, ca unul căruia curtenii voiau să-i scoată din cap bănuiala ce-l chinuia fără răgaz.

Toţi ca toţi, dar spune la cărţi că era un curtean pe nume Damocles, care se sârguia fel şi chip să placă stăpânului său, mai mult decât ceilalţi. El îl lăuda peste măsură, zicându-i că domn bun ca dânsul nu s-a mai pomenit de când stă lumea, că ursita l-a împodobit cu toate darurile lui Dumnezeu, că fericirea, de care se bucură, a întrecut tot ce mintea omenească poate să născocească şi că toţi ceilalţi stăpânitori nu ajung cu mintea lor nici la degetul lui cel mic.

‒ Doamne! îi zise el într-o zi, ai toate bunurile pământului, lumea ţi se închină, ca la un zeu; de ce eşti oare aşa de îngrijorat? De ce pacea nu-şi găseşte cuib în inima Măriei tale? De ce somnul nu se lipeşte de pleoapele ochilor Măriei tale?

‒ Tu râvneşti la starea mea, Damocles! îi răspunse Dionisie.

Curteanul, îngenunchind şi târându-se la picioarele domnului său ca un vierme, îi zise:

‒ Nu mi-a fost dat de la Dumnezeu şi mie să mă bucur de fericirile pământeşti. Soarta mea este de a fi în veci slujitor. Ursita mi-a fost ca o mumă vitregă; mă supun ei şi nici că mă gândesc la altceva.

‒ Ca să-ţi dovedesc că ştiu să preţuiesc laudele ce-mi faci, Damocles, şi că răsplătesc după cum se cuvine slujbele credincioşilor mei, să ştii că am să te pun în locul meu o zi, ca să guşti şi tu din fericirile unui stăpânitor.

Pe-aci, pe-aci era să-i vină rău de bucurie, când auzi Damocles cele ce îi spuse stăpânul său. Îşi ţinu însă firea şi răspunse:

‒ Cu cât ursita mi-a fost de vitregă, cu atât Măria ta mă mângâi ca pe copilul tău cel bun. Voi înălţa numele tău, Mărite doamne, până la al nouălea cer, pe cât voi mai avea o gură de vorbit.

Dionisie cel bătrân porunci ca în ziua următoare toţi boierii şi poporenii să se închine lui Damocles, ca la un stăpânitor, şi puse la cale, ca în aceeaşi zi să se dea un ospăţ bogat pentru dânsul, ca pentru un împărat mare.

Se umfla în pene lingăul, de nu-l mai încăpea pielea, când se văzu înconjurat de toţi cei mari ai curţii stăpânului său şi închinându-i-se până la pământ.

Curtenii îl lăudau; oamenii cei nenorociţi se rugau de el ca de Dumnezeu, cu lacrimi fierbinţi şi în genunchi, ca să le vină în ajutor; cântăreţii îi citeau stihuri prin care îl preaînălţau; iar el, uimit de fericire, parcă era dus pe lumea cealaltă, nu mai vedea, nu mai auzea.

Când merse la ospăţ, locul lui fu în capul mesei, unde se aşeză pe un pat numai de aur şi cu coroana împărătească pe cap.

Să fie ştiut că pe vremea aceea toţi cei mari, când se puneau la masă, stăteau lungiţi pe brânci în paturi.

Până şi ochii îi râdeau lui Damocles de bucurie, văzându-se la locul ce nu era de mutra lui.

Masa era încărcată cu cele mai gustoase mâncăruri şi cu vinurile cele mai scumpe şi mai bune. Ostaşii cei mai de frunte ai stăpânitorului şi o mulţime de robi înconjurau pe Damocles, stând smeriţi în picioare şi cu mâinile la piept. Pe lângă patul, unde sta lungit Damocles, fumegau o mulţime de căţii de aur cu mirodenii, care umpluseră cămara de miresme bine mirositoare. Încotro te uitai pe lângă acest om plin de deşertăciune erau risipite fel de fel de flori scumpe şi rare.

O muzică cu toate soiurile de surle, de buciume, de timpane şi de tamburi îi desfătau urechile cu cele mai plăcute cântece.

Ce să vă mai spun? era ca ieşit din sine.

Când ce să vedeţi, D-voastră? Aruncându-şi ochii în sus, zări că deasupra capului său sta o sabie goală, atârnată de tavan numai cu un fir de păr de cal.

Odată îl cuprinse o frică, de tremura ca varga, şi îngălbeni ca o turtă de ceară. Părul i se făcu măciucă în cap de groază. El îşi pierdu cumpătul de spaimă; ochii i se împăienjiniră, şi-i căzu cupa din mână. Şi, sculându-se repede, veni şi dete în genunchi la Dionisie, care sta printre curteni, rugându-l să i se facă milă de dânsul şi să-l mântuiască de primejdia ce-l amenința.

„Şi totuşi, astfel este traiul acelora, pe care tu îi numeşti fericiţi”, îi zise Dionisie.

De atunci oamenii cei cu patru ochi, adică cei luminaţi şi cu multă ştiinţă de carte, zic: Cutare lucru stă deasupra capului cutăruia ori cutăruia, ca sabia lui Damocles, când voiesc să arate nestatornicia lucrurilor omeneşti, sau starea sufletească în care se află omul, când este frământat de grija vreunei întreprinderi.

Noi însă zicem: Stă morţiş cu sufletul pe buză şi cu inima cât un purice. (Publicată în „Tribuna”, Sibiu, anul IV,  nr. 178, 8/20 august 1887).