Dan Caragea: În căutarea sinelui

„relativement, tel que moi – C. Brâncuși”

În anii de liceu, prin 1973 sau 1974, pe când îl vizitam aproape zilnic pe V. G. Paleolog, prietenul și marele arhivar al lui Brâncuși, am văzut pentru prima oară, în biroul acestuia din Craiova, o carte amețitoare: „Témoignages sur Brancusi” (Paris, 1967), de Petru Comarnescu, Mircea Eliade și Ionel Jianu. Atunci am citit pentru prima oară eseul lui Eliade intitulat „Brâncuși și mitologiile”. Acesta conținea una din cele mai răscolitoare povești, pe care am „redescoperit-o”, prin 2003 sau 2004, la Lisabona, într-o versiune spaniolă. Cum mărturia mea se adresează unui public bilingv, am să o transcriu pentru toți cei care se află, poate ca și mine, într-o neostoită căutare a sinelui.

Înainte însă de a o citi, m-ar bucura să știu că reflectați, fie și pentru câteva clipe, asupra acestui desen al lui Brâncuși, pe care V. G. Paleolog l-a tradus mai poetic, „Sinea mea, oarecum”, și pe care mulți l-au comentat în fel și chip. Dar ceea ce nu se poate nega este că această nesfârșită căutare a sinelui este, ca și în analiză, o adâncire spiralică în noi înșine printr-o „rană simbolică”sau printr-o vulnerabilitatea a ființei lăuntrice.

Iată ce ne spune Eliade:

„Recordaré ahora un solo ejemplo, la historia del rabino Eisik de Cracovia, que el indianista Heinrich Zimmer extrajo de los Khassidischen Bücher de Martín Buber. Este piadoso rabino, Eisik de Cracovia, tuvo un sueño que le exigía trasladarse a Praga, donde, bajo el gran puente que conduce al castillo real, encontraría un tesoro oculto. El sueño se repitió tres veces y el rabino se decidió por fin a partir. Una vez llegado a Praga, encontró el puente, pero éste se hallaba vigilado día y noche por centinelas. Eisik no se atrevió a cavar. Mientras merodeaba por los alrededores, terminó por llamar la atención del capitán de los guardias, que le preguntó amablemente si había perdido algo. Con toda sencillez, el rabino le contó su sueño. El oficial estalló en carcajadas: «¡Pobre hombre! ¿De verdad que has gastado tus sandalias recorriendo tan largo camino sólo por causa de un sueño? ¿Qué hombre razonable creería en un sueño?». También el oficial había escuchado en sueños una voz. «Una voz que me hablaba de Cracovia y que me ordenaba marchar allá y buscar un gran tesoro en casa de un rabino llamado Eisik, Eisik hijo de Jekel. El tesoro sería descubierto en un rincón polvoriento en que se hallaba enterrado detrás de la estufa». Pero el oficial no daba ningún crédito a las voces oídas en sueños. El oficial era una persona razonable. El rabino se inclinó profundamente, le dio las gracias y regreso apresuradamente a Cracovia. Cavó en el rincón abandonado de su casa y descubrió el tesoro que puso fin a su miseria.

«Por consiguiente – comenta Heinrich Zimmer –, el verdadero tesoro, el que pone fin a nuestras pruebas y miserias, nunca está lejos, sino que yace sepultado en los rincones más apartados de nuestra propia casa, es decir de nuestro propio ser. Está detrás de la estufa, el centro dador de vida y de calor que rige nuestra existencia, el corazón de nuestro corazón, y lo único que tenemos que hacer es saber cavar. Pero queda también el hecho de que únicamente después de un viaje piadoso por una región lejana, por un país extranjero, por una tierra nueva, se nos podrá revelar la significación de esta voz interior que guía nuestra búsqueda. Y a este hecho extraño y constante viene a añadirse otro, y es que el sentido de nuestro misterioso viaje interior ha de sernos revelado por un extranjero, un hombre de otras creencias o de otra raza».”

Probabil că mulți dintre noi știu prea bine și pe pielea lor că uneori trebuie să pleci la capătul lumii pentru ca să înțelegi că adevărata bogăție se află, cu adevărat, acasă.

Alteori, buimaci și neliniștiți, trebuie să facem un prea lung și străin ocol pentru ca drumul vieții să ajungă la calea spre sufletul liniștit al obârșiei și al pioaselor amintiri ale copilăriei, asociate mereu mamei, primelor iubiri, prietenilor și simțirilor celor mai profunde ale memoriei noastre afective.

De foarte puține ori însă ne dăm seama că, purtând o discuție cu un om simplu, un ignorant sau străin poate, dar tocmai de aceea atins de harul unui ziceri înțelepte, viața noastră o poate coti înspre bine, într-un fel nedeslușit, așa cum ne place să socotim că este destinul.

Oricum și oricare ar fi această preumblare în căutarea sinelui, mă încăpățânez să cred că ea este, la urma urmei, descoperirea lumii noastre în lume. Oriunde ar fi această din urmă lume.

Dan Caragea – Critic literar / Portugalia