Dan Caragea: Dicționarul secolului XXI, neapărat online (6)

503

Am rămas dator cu analiza a încă cinci plurale duble: coperte/coperți, găluște/găluști, niveluri/nivele (cu sensul „înălțime, stadiu, treaptă”), râpe/râpi, tuneluri/tunele, analiză pe care o vom prezenta în articolul de față. După cum se știe, numărul dubletelor este mult mai mare, mai ales în limba de zi cu zi, fiind cu neputință să tratăm aici toate cazurile. 

Coperte sau coperți?

Scriban (1939) dă pluralul „coperte”, iar Al. Ciorănescu (1958-1966) „coperți”. Ulterior, dicționarele dau ambele variante, cu preferință pentru „coperte”. Situația se inversează însă în 2005, când DOOM2 a propus, ca primă formă, „coperți”, semn că aceasta era norma. Înainte de orice comentariu, să dăm ascultare unei mărturii culese de pe Web (articol de Anca Șurian Caproş,14.4.2010, publicat de Radio România Actualități):

„Uneori, orice ar scrie în dicționar, obișnuința de a folosi o formă sau alta este mai puternică. Atât de puternică încât învinge și DEX-ul! Este cazul formei „coperți”.

Mulți dintre noi o știm din copilărie, dar în acea vreme era pusă la colț împreună cu „ciocolățile”. „Coperte” și „ciocolate” erau personajele pozitive, bune de pus la panoul de onoare. „Ciocolățile” au rămas tot la colț, dar „coperțile” au ajuns să împartă același articol de dicționar cu mult lăudatele „coperte”. Și nu în orice dicționar, ci în DOOM, dicționarul acela care ne învață cum să scriem, cum să vorbim și cum să folosim corect formele cuvintelor. Ba chiar și în DEX.

Problema e rezolvată, dar, cu două forme corecte, apar dilemele. În marea de texte de pe Internet găsești tot felul de opinii. Unii sunt categorici: „coperți – așa știu eu”; alții spun „pluralul este coperte; așa scrie în dicționar”; cei documentați oferă și explicația pertinentă: „potrivit DOOM2 ambele forme sunt corecte”. […]

În virtutea tradiției și a exercițiilor de gramatică executate cu mai mult sau mai puțin zel în școala generală, e normal ca forma „coperte” să fie cea preferată. Cel puțin pentru cei care au terminat școala generală înainte de apariția lui DOOM2, pare într-adevăr firească doar forma „coperte”. Însă pentru cei care preferau forma „coperți” și când aceasta era „în ilegalitate”, de ce ar fi „coperte” forma de preferat? Cu toate acestea, unii chiar sunt nostalgici, citez: aș prefera să zic coperte. Așa știu că este corect. Oricum mi se pare ciudat noul dicționar, pentru că se acceptă și formele mai greșite. […] Celor cărora le pasă de exprimarea corectă în limba română le-aș recomanda să se mobilizeze pentru a lua apărarea altor forme de plural aflate sub asediu: de exemplu, să recomande forma „monede”, pentru că „monedele” chiar se bat cu „monezile” să-și păstreze locul în DEX.”

Interesantă, în acest text, este ideea că dubletele, în ciuda spiritului împăciuitor, nu sunt satisfăcătoare pentru public, pentru că nu mulțumesc pe niciuna din tabere. Lumea dorește să știe „forma corectă”, unică și fără echivoc. Dar oare putem să o propunem oferind totodată și o justificare cât de cât riguroasă?

Pe Google (în 25.04.2024), forma articulată „copertele” apare de 175.000 de ori, în timp ce „coperțile” apare de 65.700 de ori. „Supracoperte” apare de 86.700 ori, iar „supracoperți” (recomandată de DOOM2), de 3.910 așadar, forma „veche” fiind copleșitoare. Un alt argument ar fi și faptul că celelalte trei substantive terminate în –ertă, și anume ofertă (și supraofertă), covertă și alertă, provenite tot din italiană (direct sau prin intermediar), ca și copertă, fac pluralul oferte, coverte și alerte. Aș mai spune că în limba noastră nu mai există niciun alt substantiv feminin cu această flexiune (ertă/-erți).

În concluzie, norma ar trebui să fie „coperte”, în ciuda faptului că DOOM3 își menține opțiunea „coperți” și în 2022.

Găluște sau găluști?

Scriban (1939) dă ambele forme. DLRLC (1955-1957) și Al. Ciorănescu (1958-1966) indică forma „găluște”. La fel, Mic dicționar ortografic (1953), NODEX (2002) și Dicționarul gastronomic explicativ (2003). Reiau dubletul DOOM (2005) și DEX (2009). Nu avem de ce să ne îndoim că ambele forme de plural circulă în popor. Dar cu ce frecvență? Pe Google (25.04.2024), „găluște” are 196.000 de ocurențe, iar „găluști”, 19.400. Ca să rafinăm aceste date, căutăm cu sintagme: „supă cu găluște”, 15.000, iar „supă cu găluști”, 3.280. „Găluște cu prune”, 32.300, iar „găluști cu prune”, 3.310. Mai drastic, dacă căutăm în Știri recente, scorul este 81 la 7 în favoarea formei „găluște”.

„Gălușcă” este trisilabic și seamănă cu „babușcă”, dar este uneori asimilat la diminutivele cu sufixul –ușcă, plural uști (biciușcă, femeiușcă, muierușcă, rățușcă) sau la seria: cușcă, dușcă, plevușcă, pușcă, vipușcă. Cuvântul ne vine din rusă (DEX); ucraineană, polonă sau maghiară (Scriban). Cert este că a pătruns prin nord, nord-est, așa că în Maramureș se zice mai degrabă „găluște”, sarmalele numindu-se „piroști sau „brozbuțe” (DRAM, 2015). Remarc că niciun dicționar nu înregistrează forma „gomboți” (din magh. gombóc), frecventă în Ardeal, Banat și în rețete de pe Internet. Alecsandri, Creangă, Kogălniceanu, Eugen Lovinescu, Sadoveanu scriu „găluște”, Ienăchiță Văcărescu, Ispirescu, adică muntenii, scriu „găluști”. Mai trebuie spus că DEX-ul amestecă cumva sensurile: una e cea din griș și ou în supă, alta cea din făină și ou în gulaș, alta e cea din aluat de cartofi, ou și făină umplută cu prune sau caise, alta e, regional, sarmaua.

Să ne lămurim. Scriban (1939) echivalează găluștile cu sarmalele de orez: „Sarma mare, maĭ ales de post”. La fel, NODEX (2002), unde este vorba tot de „sarma”:

GĂLUȘCĂ ~te f. pop. Preparat culinar în formă de cocoloș, pregătit dintr-un amestec de orez (sau crupe) cu carne tocată și adaos de condimente, înfășurat în foi de varză sau de viță de vie; sarma. *A înghiți ~ca a suporta în tăcere o neplăcere. [G.-D. găluștei] /<rus. galuška

Această definiție lasă în afară preparate cum ar fi „supă cu găluște”, „gulaș cu găluște”, „găluște cu prune”, preparate unde „găluștile” nu sunt sarmale și trebuie descrise separat și specific. Neajunsul, în opinia mea, pleacă de la DLRLC (1955-1957), unde definiția s-a vrut generică, după DA, dar exemplele nu sunt limpezi și nu acoperă satisfăcător descrierea:

GĂLÚȘCĂ, găluște, s. f. (Uneori urmat de determinări arătînd materialul din care este făcut) Preparat culinar, de obicei în formă de cocoloș, făcut din aluat, griș, brînză sau carne tocată. Îndeletnicindu-se harnic cu găluște, cuviosul Timoftei își întoarse ochii bulbucați în laturi și văzu pe Ionuț. SADOVEANU, F. J. 134. Gătitu-le-ați [copiilor] ceva bob fiert, găluște, turte cu julfă și vărzare? CREANGĂ, A. 10. Nu pot suferi găluștele… nu-mi priesc. ALECSANDRI, T. I 247. ◊ Expr. A înghiți gălușca v. înghiți. ♦ (Regional) Sarma.

Și Creangă, și Sadoveanu, și Alecsandri sunt moldoveni. Să fie aici vorba de felurile cuprinse în definiție? Mă îndoiesc. La fel, fără a le discrimina, DEX-ul (2009) perpetuează definiția, deși preparatele sunt diferite.

GĂLÚȘCĂ, găluște, s. f. Preparat culinar de formă (relativ) sferică, făcut din aluat, din griș, brânză, carne tocată etc. [Pl. și: găluști] – Din rus. galușka.

Sugerăm ca în noul DEX definirea sensurilor să țină seama de varietatea preparatelor. În privința normei, tind să cred că ar fi trebuit optat pentru forma „găluște”. Din nou, DOOM-ul pare să fi decis arbitrar, după placul redactorilor, fără cercetarea vreunui corpus actual, adică fără statistici.

Niveluri sau nivele?

Aici este simplu: ar trebui să rămână ca în DEX, 2009. Mai clar, în NODEX (2002), care reia distincția din DLRLC (1955-1957):

NIVÉL1 ~uri n. 1) Înălțime a unui loc în raport cu un plan orizontal dat. ◊ ~ul mării nivelul zero al mării în raport cu care se determină altitudinile formelor de relief. Curbă (sau linie) de ~ linie de pe hartă care unește punctele cu aceeași altitudine. Pasaj de ~ punct de întretăiere, la aceeași altitudine, a două căi de comunicație. 2) Fiecare dintre părțile care cuprind încăperile de pe același plan orizontal dintr-o clădire; etaj; cat. 3) fig. Treaptă de dezvoltare a ceva; măsură în care se manifestă evoluția unui lucru. ~ de dezvoltare. ~ științific. ~ artistic. ~ intelectual. ◊ ~ de trai (sau ~ul vieții) măsură în care sunt satisfăcute necesitățile materiale și spirituale ale populației unei țări, într-o anumită perioadă de timp; grad al bunăstării. La același ~ pe aceeași treaptă; pe același plan. A fi la ~ a corespunde (perfect) cerințelor. 4) geol. Subdiviziune a etajelor și a subetajelor. 5) fiz. tehn. Valoare a unei mărimi în raport cu o valoare de referință. ~ de energie. /v. a nivela

NIVÉL2 ~e n. Instrument cu ajutorul căruia se măsoară pe teren diferențele de înălțime dintre două sau mai multe puncte. /v. a nivela

DOOM (2005) a anulat specializarea pluralelor și a deschis larg ușa dubletelor, indiscutabil abundente. Românii zic aproape nediferențiat „niveluri de dezvoltare” și „nivele de dezvoltare”; „niveluri științifice” și „nivele științifice”; „niveluri de trai” și „nivele de trai”. Urmând această cale, zeci și zeci de șovăieli au fost, sunt și vor fi tolerate. La limită, ideea de dicționar normativ nu ar mai avea sens, căci, parafrazând, dacă normă nu e, nimic nu e.

Râpe sau râpi?

Scriban (1939) arăta că pluralul este râpe, iar prin est, râpi. Al. Ciorănescu (1958-1966) indică pluralul râpe. Dicționarele academice mențin pluralul dublu până astăzi. Și atunci, ce este de făcut? Cred că „râpă” este singurul substantiv românesc terminat în âpă. Prin urmare, își urmează propriul său model. În DLR, la articolul respectiv, forma dominantă și cea mai veche în citate este râpi (17 ocurențe, față de 9 cu râpe). Dacă ar fi să aleg, mi se pare totuși preferabilă forma „râpe”, așa cum propune și DLR, pentru că păstrează structura bisilabică. Cuvântul moștenit din lat. ripa, „mal” se regăsește în toate limbile romanice: it. riva, sic. ripa, fr. rive, pv. sp. pg. riba, după cum arătase Scriban.

Tuneluri sau tunele?

De la început se remarcă în dicționare dubletul. Pe Google, „tuneluri” apare în Știri recente de 300 de ori, în timp ce „tunele”, apare de 107 ori, adică de trei ori mai puțin frecvent. Să vedem acum comparativ și cele două serii de plurale:

  • Substantive neutre (pl.:eluri): apeluri, bordeluri, capiteluri, carameluri, creneluri, dueluri, feluri, flageluri, geluri, hoteluri, măceluri, mezeluri, niveluri (pl. și nivele), ostropeluri, oțeluri, pasteluri, rapeluri, țeluri, zeluri.
  • Substantive neutre (pl.:ele): carusele, castele, clopoțel, ciocănel, degețele, drapele, erizipele, inele, orășele, păhărele, portofele, prâsnele, scăunel, tabele, violoncele.

Cred că fără prea mare bătaie de cap ar trebui să se opteze pentru „tuneluri”, căci în a doua serie sunt multe diminutive, restul substantivelor având și ele, în limba noastră, dublete: „caruseluri”, „casteluri”, „drapeluri”, „erizipeluri”, „ineluri”, „portofeluri”, „tabeluri”, „violonceluri”, toate atestate documentar.

Oscilații au existat și vor exista, căci la noi flexiunea este neașezată. Se vor găsi suficiente atestări și pentru „bordele”, „crenele”, „flagele” „hotele”, pentru că mișcarea este în ambele sensuri, puține cuvinte, cum ar fi monosilabicele „fel”, „gel”, „țel”, „zel”, bucurându-se de pluralul unic. Poate de aceea ar fi înțelept să ne oprim aici.

Autor: Profesor, Dan Caragea (Lisabona-Portugalia)
Articol publicat în Occidentul Românesc, ediția lunii mai 2024.

Nota Redacției:
Dan Caragea este critic, eseist, publicist și traducător. Este lusitanist, specialist în psihologie și lingvistică computațională. Din 2011, colaborator voluntar în cadrul redacției Occidentul Românesc. Dan Caragea a absolvit Facultatea de Limba și Literatura Română (specialitate B: Limba și Literatura Portugheză). Este doctor în Psihologie. În perioada 1978-1990, a fost profesor de limba română și asistent la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine (unde a predat limba portugheză), autor de manuale de limbă portugheză, traducător, publicând în reviste culturale din România. Între 1991 și 1993, a fost bursier al Institutul Camões din Lisabona, autor al unui manual de portugheză pentru străini, director al societății Cyberlex, responsabil pentru versiunile portugheză și spaniolă ale programului „Tropes” (analiza semantică a textului). Între 2009 și 2015 lucrează ca expert la UEFISCDI, unde realizează versiunea românească a programului „Tropes” și un software de detectare a similitudinilor (Semplag). Publică „Analiza automată a discursului”, în 2013, la Editura Academiei (coautor Adrian Curaj). În 2017 coordonează la Lisabona un mare album despre relațiile culturale și diplomatice româno-portugheze (la care este și coautor). În anii 2018-2019 este expert la Institutul de Lingvistică „Al. Rosetti – Iorgu Iordan” din București, colaborând la implementarea proiectului „Romtext” în România. Publică și în revista culturală Leviatan.