Cine va câştiga pariul european? Urmează o vară fierbinte şi încordată
Câştigătorii alegerilor pentru Parlamentul European sunt gata să-şi ocupe locurile la Bruxelles şi Strasbourg. Următorul pas al guvernelor celor 28 de state membre ale UE este să-şi împartă principalele poziţii, mai ales preşedinţia Comisiei Europene, „braţul” executiv al uniunii.
De obicei, aceasta este o mişcare dificilă: alegerea preşedintelui Comisiei face parte dintr-o „tranzacţie” mai mare, fiind incluse aici şi principalele portofolii economice ale Comisiei, preşedinţiile Eurogrupului şi ale Consiliului European, dar şi postul de Înalt Reprezentant pentru Afaceri Externe, conform The Economist.
Numirile potrivite, care să asigure o reprezentare echitabilă a diferitelor zone din Europa, a ţărilor de diferite mărimi şi a grupurilor politice principale în acest proces seamănă puţin cu rezolvarea unui cub Rubik. Odată ce s-a ajuns la un consens, etapa finală este relativ simplă (sau cel puţin aşa a fost în trecut): alegerea Preşedintelui Comisiei va fi votată de parlamentari. De data această, votul în faţa Parlamentului arată mai degrabă ca o piedică, decât ca o formalitate. Cum a devenit această adunare un ghimpe în coasta guvernelor europene?
Cum sunt împărţite locurile din Parlamentul European
Un răspuns evident este faptul că o mulţime de candidați anti-UE şi anti-stabilitate europeană au avut rezultate bune la alegerile de săptămâna trecută. Conform Open Europa, un „think-tank” londonez, aceştia deţin 229 de locuri în parlament, din 751 – un record. Totuşi, ei nu deţin majoritatea şi sunt un amestec divers, de la neo-nazişti la extremişti de stânga, şi de la euroscepticii moderaţi, la adversarii clari ai UE.
Împreună, cele patru mari grupuri (creştin-democraţii, social democraţii, liberalii şi verzii) au 588 de locuri; acestea sunt mai mult decât îndeajuns pentru a aproba sau bloca numirea unui candidat în funcţia de preşedinte al comisiei. În schimb, o altă tendinţă pe termen lung aduce o explicaţie: dezinteresul populaţiei faţă de UE a crescut, ca şi faţă de autorităţi. Cu cât mai puternică devine, afirmă optimiştii, cu atât mai uşor poate recâştiga UE încrederea alegătorilor.
Cel mai recent pas în acest sens este Tratatul de la Lisabona, care a intrat în vigoare în decembrie 2009. Acesta cere guvernelor să ia în considerare voinţa Parlamentului atunci când selectează un preşedinte al Comisiei. Odată cu reducerea posibilităţii de a creşte influenţa aici, cele mai multe dintre principalele grupuri parlamentare au desemnat propriii candidaţi la această funcţie – „Spitzenkandidat”. Prin votul acordat unui membru al unui anumit grup, electorii vor putea acorda propriului candidat un mandat pe care guvernele nu-l pot refuza.
La Bruxelles se pregătesc lupte puternice
Deci, la Bruxelles se pregătesc lupte puternice. De-o parte sunt parlamentarii, împreună cu înşişi Spitzenkandidaten. Ignorând voinţa poporului, spun aceştia, ar fi o parodie a democraţiei europene. Nici Jean-Claude Juncker, al cărui Partid Popular European de centru-dreapta a fost preferatul alegătorilor acestui scrutin, nici Martin Schulz, omologul său de centru-stânga, nu au parte de o majoritate parlamentară. Dar ambii îşi susţin puternic pretenţiile la preşedinţie şi se gândesc la eventualele coaliţii în noul Parlament. Pe de altă parte sunt guvernele, în special cel britanic. David Cameron a găsit atât ideea „Spitzenkandidaten”, cât şi a celor doi favoriţi, neacceptabile din punct de vedere federalist.
Angela Markel, cancelarul Germaniei, l-a sprijinit pe Juncker, dar a lăsat deschisă şi uşa pentru o alternativă non-Spitzenkandidaten acceptabilă pentru Cameron. Merkel, Cameron şi alţi 26 de şefi de stat se vor întâlni pe 27 mai pentru a discuta paşii următori.
Cum va răspunde acesta luptă la întrebările grele despre starea politicii europene contemporane? Câtă influenţă mai are Marea Britanie – apropiată de uşa de ieşire, mai ales acum după rezultatele alegerilor de la Bruxelles? Are acum Parlamentul puterea de a se impune în faţa guvernelor? Efectiv, poate fi încheiată o mare coaliţie centristă, capabilă să depăşească extremele dreapta şi stânga? Pot fi reconciliate divergenţele şi priorităţile din zona euro?
Noua Comisie şi noul preşedinte îşi vor prelua îndatoririle la toamnă. Aşadar, este aşteptată o vară fierbinte şi încordată.