Andaluzia, paso a paso
Prima parte
Cu o suprafaţă de 87 500 m², Andaluzia este mai mare decât cel mai important Land al Germaniei, Bavaria, dar are doar 7,8 milioane de locuitori, mult mai puţini decât cele 12,2 milioane existente de bavarezi. Vecinii Andaluziei sunt: spre nord Portugalia, Extremadura şi Castilia – La Mancha, apoi Provincia Murcia şi Marea Mediterană la est şi sud, respectiv Oceanul Atlantic către vest. Deşi populaţia are o densitate peste media Spaniei, Andaluzia se clasează printre regiunile cele mai modeste din punct de vedere economic. Agricultura şi, mai nou, turismul sunt ramurile sale de bază. 80 % din legumele şi fructele de pe piaţa Spaniei provin din Andaluzia.
Alături de steagul în culorile tradiţionale alb şi verde, simbolul unanim recunoscut al Andaluziei este steaua în opt colţuri, despre care se spune că ar fi reprezentat legendarul Imperiu Tartezian, aflat pe locul Andaluziei zilelor noastre. Icoană vie a cultului soarelui, pe care tartezienii îl adorau, steaua a vegheat deasupra Andaluziei, perpetuându-se pe monede romane, în arabescurile maure şi pe edificiile moderne. Ca prin minune, cele opt colţuri se potrivesc perfect astăzi rolului de „ambasadoare” ale celor opt Provincii ce compun Comunitatea Autonomă Andalucía: Almería, Cádiz, Córdoba, Granada, Huelva, Jaén, Málaga şi Sevilla. Autostrada se aşterne de-a lungul litoralului, flancată din loc în loc de panourile publicitare binecunoscute, reprezentând faimosul taur negru. „El Toro” a împlinit de curând 50 de ani de veghe ageră asupra a tot ce mişcă. Conceput iniţial ca gag publicitar al producătorilor de spirituoase Osborne, s-a strecurat tiptil în conştiinţe, devenind simbolul naţional absolut al Spaniei. Odată cu epuizarea licenţei campaniei publicitare, taurul a făcut obiectul unui referendum naţional, prin care spaniolii au decis unanim ridicarea lui la rang de „icoană profană”. Inima tresaltă, bucuroasă la gândul de a-l vizita la el acasă, în Andaluzia, acolo unde s-a inventat corida. Pe multe dintre camioanele care străbat ţara-n lung şi-n lat, transportând fructele şi legumele produse aici este inscripţionat simpaticul Indalo, pictogramă care ne aminteşte de omuleţul lui Gopo. Are mâinile împreunate în semicerc protector deasupra capului. Aduce oarecum cu litera majuscula „A”, de la Almería sau ¿de ce nu? „A” de la Andalusía. Simpaticei mascote Indalo, despre care se crede că ar reprezenta un vrăjitor, îi sunt atribuite puteri magice.
Faima Andaluziei ca regiune propice agriculturii se datorează mai puţin fertilităţii solului, destul de arid dealtfel, cât climei sale blânde. Media anuală de 3000 de ore de soare i-a atras încă din Antichitate pe fenicieni, cartaginezi şi pe greci. În zilele noastre, pe primele locuri între naţiunile „invadatoare” se situează turiştii din Europa de Nord şi de pe continentul american, dar nu sunt de ignorat nici asiaticii, în special japonezii. De ce să nu ne aliniem şi noi în rând cu ei, descoperind la rândul nostru cea mai vestită provincie a Spaniei? Pas cu pas, paso a paso. Surprinzător de aproape de litoralul suprapopulat, Andaluzia ascunde pentru excursioniştii temerari peisaje idilice şi petece de natură neatinsă. La doar câţiva kilometri de Mediterană se leagănă în vânt lanuri de grâu şi plantaţii de floarea soarelui, urmate de sclipirile argintii ale măslinilor aliniaţi cât vezi cu ochii pe culmile domoale ale dealurilor proaspăt arate. Solul andaluz de un roşu aprins, bogat în minereuri de fier, contrastează cu verdele proaspăt al culturilor de cereale sau de păstăioase, din care năutul (garbanzos) are o pondere ridicată. Pe măsură ce înaintăm spre interiorul ţării, pământului roşu i se succed zonele de substrat nisipos şi galben. Se spune că alternanţa de roşu şi galben a pământului ar sta la baza alegerii culorilor din steagul naţional spaniol.
Dacă urmăm albia râurilor spre izvoare, surprinde ingeniozitatea cu care apele curgătoare sunt canalizate pentru a valorifica la maximum pământul arid. Acolo une canalele de irigaţie fac totul posibil, pe valea râului Guadalhorce, abundă plantaţiile de portocali, lămâi şi mandarini. Nu lipsesc nici palmierii ale căror frunze se folosesc pentru împletirea pălăriilor de soare, menite să dureze o viaţă de om. Din mugurii lor se recoltează şi renumitele „inimi de palmier”, cilindri albi, gustoşi ce înnobilează orice salată care se respectă. Mai sus, unde terenul e uscat, rezistă cu stoicism migdalii care dau anual 8000 de tone, aducând Andaluziei șase milioane de euro în fiecare toamnă. Solurile aride sunt ideale pentru cultura plantelor de deşert, a cactuşilor şi pentru aloe vera. Din gelul miraculos al aloei, combinat adeseori cu uleiul de măsline se fabrică acel adevărat lifting natural, cremele cosmetice din culturi bio. Nici cactuşii nu se lasă mai prejos; fructul lor cu carne de un portocaliu aprins constituie materia primă principală pentru gemuri şi lichioruri delicioase. Dar atenţie, atrăgătoarele fructe dispun de ace ascuţite otrăvitoare, capabile să traverseze trei perechi de mănuşi! Graţie unui sistem de cârlig întors la capăt, supărătorii ţepi nu se mai pot extrage din piele şi provoacă infecţii dureroase. Agricultura a fost ramura de bază a economiei andaluze, devansată doar de boomul recent al turismului estival. Culturile de plante variate se succed ca o ţesătură multicoloră, punctate din loc în loc de albul câte unei ferme izolate, parcă de jucărie. Botezate „cortíjos”, înconjurate de adevărate ziduri de apărare, fermele andaluze abordează aspect de cetăţi în miniatură, menite să-şi protejeze stăpânii de atacurile cetelor de tâlhari. Comparabile cu hanurile de pe la noi, „cortijos” sunt gospodării din vechime, dotate cu odăi pentru înnoptat şi grajdiuri pentru animale. Potrivit tradiţiei, călătorii obişnuiau să înnopteze aici, lăsând animalele de povară să se odihnească pentru câteva zile. În loc de plată, drumeţii prestau obol în natură, ajutând la adunatul recoltei. Hrana provenea direct de pe pământul şi de la animalele fermierului. Toată lumea profita. Se împlinesc patruzeci de ani de când temuta guardia civíl a pus capăt fărădelegilor cetelor de tâlhari, vestiţii „bandoleros” din Andaluzia, care prădau aici la drumul mare, forţând oamenii să se protejeze cu ziduri groase, de „cortijos”. Puzderie de iepuri zburdă pe plantaţii. Deşi aridă şi excesiv de fierbinte, Peninsula Iberică e lideră europeană la populaţiile de vânat mic. În special urecheaţii au predilecţie pentru măslini, ideali ca ascunziş şi ca loc de joacă. Măslinii lasă loc straniilor alinieri de plopi, cu trunchiuri albe, ordonate minuţios în şiruri regulate. Par o armată încremenită în nemişcare, pepiniera materiei prime pentru mobilierul tipic andaluz, trunchiuri suple care vor dobândi într-un final aspectul noduros al scaunelor şi meselor, fiecare din ele un unicat. În zare strălucesc orbitor culmile înzăpezite ale Sierrei Nevada. Glamourul naturii izbeşte copleşitor, căci nimic nu e mai surprinzător decât un munte conic, aproape perfect, plantat în mijlocul unui deşert uscat, fără fir de iarbă. Piscul Mulhacén, cu cei 3.482 de metri de altitudine este cel mai înalt vârf al Spaniei continentale (devansat doar de El Teide, de pe insula Tenerife). Potrivit legendei, un rege maur pe numele de Mulhacén a dispus să fie îngropat aici, în muntele care de atunci îi poartă numele. Din loc în loc, gospodăriile se grupează, formând localităţi care strălucesc în alb imaculat, vizibile de la distanţă, celebrele pueblos blancos (sate albe). Par o mână de cuburi de zahăr, aruncate la întâmplare pe câte un versant de munte. Arta de a construi case pe pantă provine de la maúri. Dacă romanii alegeau locurile plane, cu suprafeţe întinse, pe care plasau vile, terme şi amfiteteatre, maurii au preferat dintotdeauna versanţii de deal. Prin sisteme ingenioase, adevărate proiecte inginereşti, aduceau apa prin cădere, alimentând astfel gospodăriile fără niciun fel de efort. Romanii au preferat apeductele, maurii canalele de irigaţie şi terasele numite “bancales”, care azi nu mai sunt folosite în scopuri agricole. Abandonate, ele continuă să orneze câte un versant de munte, desenând pe el linii paralele, parcă marcate cu o riglă supradimensională. Străzile strâmte şerpuiesc anevoios printre casele date cu var proaspăt, ca să reflecte cât mai mult din căldura dogoritoare a verilor fierbinţi. Casele sunt atât de dese încât incinta animalelor se include în ele, de obicei la parter. Fără măgari şi catâri, viaţa în condiţiile grele de la munte ar fi de neimaginat; multe poteci sunt imposibil de accesat cu mijloace de transport motorizate. Portul ţăranilor e sobru, cu opinci şi cioareci ca pe la noi. Faţadele modeste ale caselor sunt aliniate la stradă, obloanele sunt coborâte, gratiile ferecate. Soclurile din faianţă la înălţimea unui stat de om sclipesc de curăţenie, cu aspect tern, sobru. Din când în când, câte o uşă întredeschisă lasă să se întrevadă intrarea într-un antreu sau coridor la fel de impecabil, care conduce spre un patio exotic cu plante luxurioase. E lucru ştiut că dincolo de faţadele modeste ale caselor andaluze se ascund adesea respectabile reşedinţe spaţioase.
Andaluzia este patria latifundiarilor. Plantaţiile imense de măslini sau câmpurile întinse de grâu se concentrează în mâinile câtorva proprietari de pământ. Structurile sunt realtiv neschimbate încă de la sfârşitul secolului al 15-lea, când, pe măsură ce avansa Reconquista şi creştinzarea, pământul s-a distribuit între nobili, cavaleri şi biserică. Ţăranului simplu nu i-a rămas altceva de făcut decât să muncească în arendă.