14 ‒ „FIVE O’CLOCK TEA”

Dacă în lumea cosmopolită românească din a doua jumătate a veacului al XIX-lea, obiceiul „ceaiului de la ora cinci” aducea cu sine o nobilă distincție britanică, Caragiale este neîndoios personalitatea care îl consacră lingvistic. Bănuiesc că este pentru prima dată când un prozator autohton impune spiritului public, într-un mod atât de pregnant, un anglicism. Obiceiul a dispărut cu vremea (englezii nici nu și-l mai aduc aminte!), dar expresia s-a încetățenit sub aspect lingvistic. Iată, așadar, primul paragraf din textul marelui comediograf: „Five o’clock pe englezeşte înseamnă ora cinci. În lumea mare, fiecare damă-şi hotărăşte o zi pe săptămână (jour fixe), când primeşte, la orele cinci după-amiază, vizite şi face musafirilor trataţie cu ceai; de aceea se mai zice şi five o’clock tea, adică pe româneşte ceaiul de la ora cinci”. Poate nu toată lumea știe, dar obiceiul ceaiului de la ora cinci (asocierea dintre servirea băuturii într-un cerc intim și ora fixă) a fost impus în Anglia de Catarina de Bragança (1638-1705), infantă portugheză, fiica lui Ioan al IV-lea, devenită regină consoartă prin căsătoria cu Charles al II-lea. Tot ea a impus la curte marmelada, care acompania ceaiul, tutunul și tacâmurile. Catarina nu a fost însă iubită de supuși, pentru că era catolică, nici de șot, din nepotriviri de tot felul, astfel ca va abandona Anglia lăsând în urmă poate una din cele mai exotice și profitabile zestre din istoria matrimonială precum și obiceiurile mai sus pomenite. Cutia ei cu ceai de Bombai a rămas celebră, ca și jeleul de portocale sau marmeladă (din port. marmelo, gutuie). Peste aproape un secol, englezii vor deveni fanii vinului de Porto: vor negocia cu marchizul de Pombal drepturile de comercializare a licorii, și astfel va apărea în Europa prima zona rezervată cultivării prețiosului soi de struguri. Dar asta este o altă poveste, așa că revenim la „ceai”.

Cuvântul „ceai” ne-a venit din rusește, dintr-o lume aspră, în care iarna ceaiul negru se bea din samovar. Cu arta ceaiului însă, a sortimentelor, a tabietului și rafinamentului oriental nu prea ne-am bătut capul, fiind încă neasimilată pe meleagurile noastre. În copilăria mea se mai spunea „ceai” la o „reuniune între prieteni, în cursul după-amiezii, la care se servește ceai sau diferite gustări și se dansează” (DEX, 1998), dar și acest obicei, transformat prin anii ’70 într-o petrecere juvenilă, fără ceai și mai spre noapte, cu săruturi pe furiș, s-a pierdut și el în anii de după 1990. Nimeni nu te mai invită azi la un „ceai dansant”. Trăim în lumea cafenelelor, a ceainăriilor și cluburilor pe unde se preumblă, îndeobște, o tinerime futilă și unde anglicismul este de nelipsit.

Tot din anii verzi ai existenței mele îmi vin în minte „checul” (din engl. cake) și „sandviciul” (din engl. sandwich), pronunțat și „sendviș, sandviș sau sanviș” prin influență franceză. Cuvântul ne aduce în minte pe contele de Sandwich, un împătimit jucător de cărți, care prefera să fie servite invitaților mici tartine pentru a nu incomoda jocul. Printre mobilele din casa copilăriei mele se afla și o masa verde, din care se scoteau patru aripioare laterale din lemn de cireș, pentru băuturi și tartine, și la care, în liceu, am jucat, bridge. Tot din acei ani îmi vin în minte și anglicismele din lumea sportului. De altfel, lexicul acesta abundă de termeni englezești: corner, fault, penalti, ofsaid etc., toate adaptate în română. Un al doilea val, internaționalizat, este cel legat de progresul tehnologic, mai ales din informatică: computer, laptop, software, hardware, mouse, site, web, download și multe altele. Lista ar trebui desigur extinsă și la alte domenii: manager, management, workshop, broker, dealer, rating, voucher, banner, duty-free, baby-sitter, airbag, grill, party, whisky, brandy, supermarket, master… fără a putea epuiza-o. Al treilea val este, din păcate, cel al romglezei, al inutilității și pretinsei culturi. Tot ce este patrimoniu (iar limba română și-a avut și ea gloria ei!) se lasă strivit astăzi de buldozere reale sau metale, pentru că noi nu ne iubim cu adevărat țara. Ca și pe vremea „franțuzitelor”, românului nu-i prea mai vin astăzi cuvintele neaoșe pe limbă. Pe unde îți apleci urechea, romgleza e omniprezentă, din localurile de fițe și până sub cupola Academiei. Cât de slabă la cuget trebuie să fie junimea care ajunge până să și sforăie în romgleză! Plin de savantlâcuri, tânărul universitar cu aere de cercetător constrâns de lege să fie deștept, nu mai publică în reviste științifice, ci în jurnale, dacă găsește un bun editor, pronunțat cu accentul pe i (sic!), nu mai participă la cursuri de formare, ci la treininguri, nu-și mai dezvoltă capacitățile sau competențele profesionale, ci abilitățile. Acum nu se mai fac rezumate, ci abstracte pentru articolașe, nu se mai publică într-un anumit număr al unei publicații, ci într-un ișu, bibliografia nu mai este adusă la zi, ci apdatată, textul nu se mai imprimă, ci se printează. După facultate tânărul nu țintește la un serviciu, ci la un giob, dacă se poate în bisnis, ceva bine plătit și fani, pentru a avea ce cheltui în mol.

Îmi cer iertare cititorului pentru că am transcris exemplele după urechea mea ofensată. Grafia e forțat umoristică, deși romgleza nu are pic de umor. Puțini înțeleg că, odată cu prăbușirea puterii de exprimare, se năruiește și „corola de minuni” a sufletului și lumii. Dar ce mai putem face? Dau din umeri a lehamite și mă iau și eu după sloganul unui post de televiziune gândit, din motive de audiență (nu-i așa?), pentru mioriticul nostru cioban: We love to entertain you!

Dan Caragea – Critic literar/Portugalia