13 – „O, Franță! Dulce Franță!”

Deși nu lipsesc mărturiile unor contacte culturale mai timpurii, Dimitrie Cantemir a rămas în conștiința națională ca primul savant la care cultura orientală se contrabalansa armonic cu o închegată apetență apuseană. Și tot prin el au pătruns în limbă și unele concepte specializate din sfera logicii sau psihologiei. Occidentalizarea este însă un fenomen care începe spre sfârșitul veacului al XVIII-lea și se continuă, progresiv, în secolele următoare. Patru izvoare ne-au adăpat: literatura în latină, culturile germană, italiană și franceză. Cea de pe urmă însă ne-a transmis matricea discursivă, sintaxa și „graiul nou”, în chip reîntemeietor și definitiv. Ar trebui, totuși, să facem aici o mențiune: influența lexicală franceză nu trebuie privită ca o preluare nătângă, căci geniul lingvistic local a „elaborat” neologismul. Dacă unele cuvinte au intrat pe cale orală, iar altele s-au impus prin scris, un număr însemnat de termeni au fost reclădiți etimologic pe bază latinească, apoi derivați local, după model sau imaginație liberă. Dicționarul limbii române moderne, apărut prin anii 50, și din care Mihai Dinu extrage 15121 de cuvinte de bază de origine franceză, este exemplul unei lexicografii oarbe, de neluat în seamă. Iată despre ce este vorba: dacă „semna” ne-ar fi poposit pe cale directă, am fi spus „signa, signatură”… precum „insignă” (din fr. insigne, lat. insigne). Dar nu a fost așa. „Semna” nu se poate explica prin fr. signer decât semantic (în DEX, din fr. signer, după semn). Noi l-am făurit din „semn”, care ne vine din lat. signum, dar dospit secole de-a rândul, de vreme ce îl regăsim și în meglenoromână sub forma semn. Să mai examinăm și alte franțuzisme.

„Categorie” vine, spune DEX-ul, din fr. catégorie, lat. categoria. La Cantemir întâlnim „categorii” în sens logic, iar cărturarul nu avea de ce să recurgă la franceză. La fel, „catalog” (în DEX, din fr. catalogue, lat. catalogus) intră înainte de secolul al XVII-lea, din greacă, așa cum arată Mihai Vinereanu (2009). Lipsa unui dicționar istoric este profund resimțită. Pentru o judecată corectă avem nevoie de prima atestare, de sensul primar, și numai după aceea am putea face o apreciere etimologică corectă. Nu am vrea să se înțeleagă că influența culturii franceze nu a afectat profund lexicul și semantica, dar adevărul e că occidentalizarea este un fenomen mai vast, cu intrări episodice din surse culturale diverse, până la relativa stabilitate de astăzi. În secolul al XIX-lea, abuzul de neologism francez, în gura unei lumi parvenite, a produs reacții caricaturale. În 1833, Costache Faca a scris o comedie pe care, postmortem, Heliade o publică în 1860. Franțuzitele este o imitație după Molière, dar comicul de limbaj este vioi și oportun. O replică din piesă a Luxandrei sună așa: „În jurnalu după urmă, e ceva deosebit, / D-abor o demoazelă când se află an vizit, / Este de bonton la modă să aibă capot deschis, / În mână cu portofeliu și cu baiader închis, / Iar când mergem la plimbare, voale verzi ne trebuiesc, / Ba de soa, și botine ca-n jurnalu franțozesc”. Tot așa, C. Bălăcescu scrie o comedie pe aceeași temă: O bună educație, 1845, dar comediograful care ne-a rămas în minte în privința criticii excesului de franțuzisme este V. Alecsandri, cu Chirițele sale. El ne-a dat acel „furculison” ca înțepătură de ironie lingvistică pentru românul „ambetat” de magia cuvântului străin și care nu este, din păcate, doar un personaj de vodevil. Marea cultură franceză va forma însă elitele începând cu România lui Carol I, unde biblioteca omului subțire se îmbogățește cu opere fundamentale, iar românii pătrund în societatea literară franceză. Al. Odobescu este unul dintre ei, bacalaureat în litere la Paris, „gourmet”, amator de artă și rafinamente, om perfect civilizat, al cărui prototip, surprins într-o paletă de umor și ironie admirabilă, îl întâlnim la Eça de Queiroz, în A Cidade e as Serras (Orașul și muntele, tradus și la noi în 1987). De la Odobescu la extravagantul Macedonski, lumea românească se va lasă sedusă de Orașul luminilor într-atât încât sfârșitul acelui veac splendid și decadent va trasa, mimetic, bulevardele Micului Paris, care va fascina, la rândul său, câteva generații de oameni de solidă cultură apuseană, până la ultimul război. Astăzi limba noastră se silește să absoarbă englezisme și americanisme cu o frenezie de neînțeles, cu același ridicol care îi jena pe tânărul Heliade, pe Costache Faca sau Alecsandri sau Caragiale… Nu mai spunem bonjour, spunem hello, dar despre limba pe care o auzim azi vom vorbi în cronica următoare, în care aș vrea să șeruiesc cu voi tot ce îmi trece prin minte. Îi spun așadar României mele culturale adieu sau addio, iar vouă, dragi cititori, bye, bye.

Dan Caragea – Critic literar