11 ̶ Dinspre Italia

De câte ori mă gândesc la influența italiană asupra limbii noastre, îmi apare în minte figura lui Ion Heliade-Rădulescu, omul de la care am învățat atât calea cea bună a limbii literare unificate, dar și prăpastia elucubrațiilor. În 1840, Heliade publica Paralelism între limba română și italiană, ceea ce, în sine, ar fi fost un studiu demn de laudă, dacă Heliade nu ar fi fost, la vremea aceea, și un purist înverșunat care ajunsese să ceară alungarea grabnică din limbă a tuturor cuvintelor neromanice și înlocuirea acestora, mai ales, cu italienisme. El însuși și-a împins ideile până dincolo de orice prag de acceptare. Să lăsăm cititorul să se încredințeze, citind acest fragment din poezia Sfânta Cetate (1856):
S-adumbră ridente-eterna grădină
D-arbori fructidori, d-arte, de științe,
Lin și armonie aure suspină,

Sacrele voi inspiră și dorințe;
Flori amarante câmpurile-nsmaltă.
Nalte-afecțiuni, sperări și credințe

Candide cresc și vergini se dezvoaltă,
Absorb viață,-amor la verbul-soare.
Asta e cetatea ideală, naltă,

Aci justiția este domnitoare,
Aci frăția e realizată,
Aci virtutea e putere, valoare

Ș-orice nevoie este ușurată.
Unul pentru toți, toți iar pentru unul:
Liberă voie, soartă nivelată,

Verul, frumosul, marele și bunul,
Eternă pace, viața socială,
Propriul sacru, rezolvat comunul.

Influență italiană este mult mai restrânsă decât s-ar putea presupune, dar unele cuvinte sunt indispensabile, precum cele legate de finanțe: acont, bancă, casier, costa, încasa, monedă, monopolist, valută. Altele țin de vocabularul militar: asedia, căpitan, locotenent, medalie. O clasă destul de bine reprezentată include termenii muzicali: libret, romanță, solfegia, solo, ca și numeroasele indicații de interpretare. În sfârșit, voi cita o serie de cuvinte care aparțin mai multor clase semantice: ancoră, balsam, barcă, bilet, burghez, calendar, cifră, ciment, displăcea, distruge, dispreț, exemplifica, fascist, gheată, papagal, paste, pizza, respinge, rubin, sfida, spaghete, stima, student, studia, tapet, timpan, trata, verosimil.
Cum este prima cronică a anului, am ales să vă vorbesc despre dragoste. Față de alte limbi surori, româna este privilegiată. Doar în graiul nostru putem spune amor, dragoste, iubire, fiecare cuvânt având totuși rezonanțele lui specifice.
Amor este de origine italiană, a intrat în lirica sfârșitului secolului al XVIII-lea, îl regăsim în poezia lui Eminescu (S-a dus amorul…), și din el provin amorez, amoreză, amoreza, amoros și înamora. Vorbim de amor propriu, mai spunem a face amor, dar cuvântul nu este termenul nostru de referință.
Dragoste (sl. dragostŭ „minune” «Cihac, II, 100; Tiktin», cf. bg. dragostĭ „plăcere”, sb. dragost „conveniență”) a dat în limba noastră derivate ca drăgăstos, drăgosteală, drăgosti, drăgostiv, drăgostenie, îndrăgosti. Spunem adesea: cu (multă) dragoste sau cu toată dragostea, a prinde dragoste de cineva (sau de ceva), a se topi (sau a se sfârși, a muri) de dragoste pentru cineva.
Iubire vine din verbul iubi (sl. ljubiti) și este astazi cuvântul care reprezintă la noi treapta cea mai înaltă a sentimentului. Iată și alte derivate: iubit, iubită, iubitor, iubeț, iubăreț, ibovnic,  ibovnică, preaiubi.
Să-i lăsăm cititorului plăcerea de a analiza aceste cuvinte și de a le clasa, după voia sa, în propriul dicționar al sentimentelor sale.

Dan Caragea – Critic literar/Portugalia