02 – Româna și limbile surori

83

Limba pe care o vorbim din pruncie și până în ceasul când plecăm spre marea trecere este o limbă izvodită din graiuri daco-moesice peste care latina și-a pus imperiala ei pecete și peste care greaca, slava și atâtea alte limbi și-au așternut influențele, pentru ca să se ajungă la sonoritatea ei inconfundabilă de astăzi. Dar mersul limbii, ca și al neamului românesc, nu se va opri atâta vreme cât ne va ține pământul. Străbuna limbii actuale sau protoromâna pare să se fi născut pe malul drept al Dunării, cam pe locul Serbiei istorice, căci altminteri nu ne-am putea explica înrudirile cu albaneza, caracterul bulgăresc al influenței slavei asupra graiului romanic, dar nici absența elementelor germanice. Frontierele limbii noastre sunt și astăzi revărsate peste spațiul geopolitic al României, în Balcani. Marelui lingvist Al. Rossetti, îi plăcea să spună că limba noastră este „limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a imperiului roman, cuprinzând provinciile dunărene romanizate […], din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii și până în zilele noastre” (Al. Rossetti, Istoria limbii române, Editura pentru literatură, București, 1968, p. 77). Sute de ani s-au străduit învățații patrioți să susțină această genealogie nu fără adversități pornite din interese străine. Tema latinității limbii a făcut să curgă mai multă cerneală decât în oricare alt idiom neolatin, a cărui identitate apărea ca evidentă. Nu știu cum veți gândi voi, dar eu prefer stilului riguros și cam anost al lingviștilor, acel „poem în proză” pe care George Călinescu l-a așezat la începutul magnificei sale Istorii a literaturii române, din 1941:

„Românul crede în Dumnezeu, în îngeri, în zâne şi a fost botezat de preot la biserică, unde duminica, mai ales bătrân, îşi face cruce şi se roagă. El nu e păgân, căci vede deasupra lui pe cer, soarele, luna şi stele, şi nici sălbatic. E domn, om vechi de cetate şi ţăran, având o ţară, o lege, ascultând de un împărat. Având pământ, lucrează face arătură, semănătură, mânuieşte sapa, secera, împinge boii. Seamănă secară, trifoi, cânepă. La pădure, la munte, la şes, încalecă pe cal sau se duce pedestru ori cu carul. Toamna pe ploaie, vânt, ceaţă, fulger, iarna pe ger de crapă pietrele stă la adăpost. Are casă cu scoarţe pe pereţi, cu uşă, o curte, un staul, un câine, vacă cu lapte, scroafă, oi, găini. De la fântână aduce apa cu ulciorul ori cu găleata. De-i e foame stă la masă pe scaun şi prânzeşte ori cinează mâncând pâine, ceapă cu sare, ai, caş, carne fiartă în oală sau friptă pe tăciuni. Se slujeşte de lingură, mestecă şi înghite îmbucătura încet. Toamna pune curechi în bute ale cărei doage le astupă cu papură iar mai târziu taie şi afuma porcul. Seara îşi aşterne, se culcă, se acoperă şi doarme. Umblă desculţ sau încălţat, se purecă, se scarpină, se scaldă, se îmbăiază, se tunde, pune cămaşă, se îmbracă. Are simţire, cuget, şi-i place când păsările cânta în arbori, când înfloresc şi înverzesc pomii, merii, cireşii. Dacă e înăcrit, amărât, zice din frunză şi din ceteră. În tinereţe merge în peţit, şi-şi alege muiere, făcând nuntă. Are socru, soacră, părinţi, frate, soră, nepoţi, feciori, cumnaţi, fini. Mortul se pune în mormânt şi femeile îl bocesc. Corpul are oase, sânge, cap, frunte, tâmple, ochi, urechi, rost, dinţi, limbă, barbă, mustăţi, piept, spinare, şale, maţe, buric, pulpe, genunchi, şi insul e gras, vârtos, păros, pântecos, subţire, întreg după cum e cazul. Bărbatul se face luntre şi punte toate zilele săptămânii: (luni, marţi etc.), aleargă, înşeauă şi închingă calul, încarcă carul, bate fierul, arama, e păcurar; vinde, cumpără, împrumută. Femeia coase având ac, aţă, foarfece, scarmănă lâna, toarce, mulge, scutură, şterge, merge prin vecini.

Ce bucurie mai mare ați putea avea dacă ibericii vor primi din mâna voastră acest revelator text, căci limba noastră și-a iubit suratele neolatine de unde a împrumutat, după mode și nevoi, zeci de mii de cuvinte… Din italiană, începând cu veacul al XIV-lea, am luat: canelă, sardelă; monedă; armată; maestru; revistă; locotenent; naţiune; piaţă… Din franceză, de prin secolul al XVIII, direct sau indirect, am primit cele mai multe elemente de vocabular neologic: bezea; reghiment; uvraj; angoasă; fetişism; bleu; Jean; Denisa; or; contra; război rece; din cauză că; pe măsura ce… Din portugheză, pe căi la început indirecte, ne-au venit: acaju; albatros; anil; bambus; banană; caravelă; cobai; fetiş; jaguar; macac; mandarin; maharajah; marmeladă; muson; pagodă; palanchin; rajah; rupie; verandă; fado… În fine, tot din secolul trecut, au pătruns, pe cale cultă, spaniolisme ca: conchistador; infantă; pesetă; zarzuelă; coridă; patio; fiesta; salsa… În țara lui Don Quijote, rostiți zilnic vorbele existenței voastre pe acele meleaguri, dar îmi place să sper că visați mai degrabă în românește. Copiii voștri merită această mărturisire, în timp ce eu îmi voi continua povestea…

Dan Caragea – Critic Literar (Portugalia)