Ziduri care ne despart – Checkpoint Charlie

Vizibile sau invizibile, zidurile care pun distanță între noi au devenit un fel de laitmotiv istoric. Obsesia se întoarce acum, când pandemia ne țintuiește pe loc în țările în care am emigrat. Cine ar fi crezut, pe vremea Războiului Rece, că vom ajunge în situația de a ne dori revenirea la vatră, fără a putea însă să o punem în aplicare?

Pe când înduram stoici încuierea ermetică impusă de comuniști, nici în cel mai fantezist coșmar nu ne imaginam că situația s-ar putea inversa! Ironia soartei face ca astăzi o mulțime de români aflați în străinătate să rămână blocați departe de familie și de plaiurile natale, pe care obișnuiau să le frecventeze prin vacanțele luminoase din trecut.

Să nu uităm însă că aceste două momente din biografia noastră se deosebesc totuși în multe puncte esențiale. E-adevărat că, atât ieri cât și azi, am risca vieți dacă am încălca restricțiile, dar prezentul este net favorizat în raport cu trecutul. E bine să nu uităm acest amănunt important! Să nu dăm așadar apă la moara prăpăstioșilor care, profitând de degringoladă, sădesc în suflete îndoieli și temeri, răspândind zvonuri alarmiste legate de îngrădirea libertății noastre de mișcare. Nu va fi Sfârșitul Lumii și nici începutul unei noi ere de asupriri. Molimile au existat dintotdeauna și au fost depășite de Omenire, fără excepție. În schimb, de răbdare și încredere avem nevoie, asta da!

De fapt, care sunt deosebirile dintre atunci și acum? Cea majoră este că mai toate guvernele fac tot posibilul pentru a-și proteja după puteri populația, menținând intacte funcțiile vitale ale societății. A doua este aceea că starea de nesiguranță pandemică este una trecătoare, de care noi toți, fără excepție, dorim să scăpăm rapid.

Pentru a realiza mai bine diferența, nimic mai simplu decât să aruncăm o privire asupra unui exemplu concret. Nu m-am oprit prea departe, nu în antichitate, la Marele Zid Chinezesc, nici la promisiunea recentă a Președintelui SUA de a pune stavilă între America de Nord și Mexic. Ca zid bun de dat drept exemplu am ales Zidul Berlinului, pe care l-am revăzut în urmă cu câțiva ani, firește numai ca evocare, în dărâmături. M-a încântat privilegiul de a mă plimba în voie prin locuri prin care până nu demult prezenţa mea de “enemy alien” ar fi fost de neconceput.

Marion, prietena la care am tras în timpul vizitei cu pricina, a fost foarte dornică să-mi arate orașul. M-am lăsat purtată de ea pe străzile metropolei care pulsa ameţitor, ameninţând parcă să explodeze din toate încheieturile. Vă invit să mă însoțiți.

În ciuda vârstei înaintate, Marion era vivace și turuia necontenit poveşti din copilăria ei plină de peripeţii, din orașul distrus după cel de-al Doilea Război Mondial. Pe atunci, la început, Berlinul de Vest semăna cu o Fâşie Gaza a zilelor noastre, fiind complet izolat de restul lumii. De fapt, el a rămas și după aceea o insulă înconjurată de RDG, nu o ”felie” separată de rest, așa cum în mod eronat credeau mulți dintre noi. Un punct alb, înconjurat de o mare „roşie”, cum s-ar zice, un „ghimpe” înfipt în inima capitalei socialiste! Doar un culoar l-a legat mai târziu de Occident, un firicel ca un cordon ombilical. Dar pe vremea copilăriei lui Marion, nu exista nici măcar acel culoar. Singurul acces era cel aerian.

Copiii Berlinului de pe atunci, printre care şi Marion, îşi petreceau timpul recuperând pachetele de alimente şi cărbuni, pe care piloţii aliaţi le aruncau, riscându-şi viaţa, deasupra zonei neocupate. Vremea „bombardamentelor cu stafide” – dar nu numai stafide, ci şi cu cărbuni, pături, fasole –  a făcut istorie, salvând oraşul de ger şi de frig. Nu seamănă deloc acel asediu cu carantina noastră de acum, nu vi se pare?

În timp ce depăna amintiri, cocheta blondă de şaizeci de ani, fardată decent, îmi zâmbea misterios. Picante erau amănuntele poveștilor ei, mai ales cele legate de povestea de iubire cu un german din Berlinul de Est. Cei doi îndrăgostiți obișnuiau să treacă granița clandestin, îmbrăţişându-se pasional prin crângurile împădurite din apropierea Zidului. Ce subțire ni se pare acum grosimea lui de 10 centimetri, de simplă placă de beton prefabricat!

Înarmate cu astfel de evocări dulci-amare, ne-am trezit în faţa fostului punct de frontieră Checkpoint Charlie, astăzi muzeu. slavă Domnului!

Potrivit prescurtărilor alfabetului aviatic internaţional al treilea după Alpha şi Bravo, punctul de control Charlie a fost multă vreme sinonim cu speranţa. Locul geometric al noului început, crăpătura din Zid prin care se putea respira aerul curat al libertăţii exista cu adevărat, chiar dacă era bine păzită. Ea purta numele de Checkpoint Charlie.

De ce i se spunea punct de control, şi nu de graniţă? Pentru simplul motiv că numai socialiştii considerau Germaina Democrată o ţară de sine stătătoare. Occidentul refuza frontiera aceea artificială. Germania Federală nu accepta diviziunea orașului în două sectoare. Zidul fusese ridicat fără acordul vesticilor (și fără cel al esticilor, eivdent, care oricum nu fuseseră întrebați…). Toți aveau dreptate, până la un … punct: punctul Charlie. Pe măsură ce ne apropiam de el, starea de nelinişte devenea din ce în ce mai insuportabilă.

Când eşti cetăţean liber, trăitor într-o ţară democratică, nu e normal să te temi de un imens steag sovietic, neglijent atârnat peste faţada unui bloc, cârpă sfâşiată la un colţ, cândva roşie, azi de un gri decolorat, având ca stemă o seceră şi un ciocan. Ei bine, degeaba îmi spuneam eu toate acestea. Mie îmi era frică.

Am răsucit capul în altă direcţie, dar acolo m-am trezit faţă în faţă cu portetul supradimensional al unui soldat care îmi întorcea privirea, de parcă ar fi văzut prin mine. Degeaba era chipeş şi cu faţă „umană”; chipiul lui cu cozoroc supradimensional şi pasmanteria roşie de pe epoleţi îi trăda apartenenţa de o lume pe care eu o înghesuisem departe, în cotloanele memoriei. Automat mi-a amintit de şepcile temuților noștri miliţieni. Asemănarea  dintre uniforme era frapantă.

La doi paşi era pădurea de cruci, cu fotografii de oameni uciși violent, ca pedeapsă pentru dragostea lor de libertate. Aducea cu monumentul nostru din Piaţa Universităţii. Aveau în comun tinerețea, muriseră mult prea tineri. Pentru simplul fapt că trăiam, deși eram de-o vârstă cu ei, m-am simțit vinovată.

Ca o binevenită schimbare de perspectivă ni s-a deschis în față ușa de intrare în muzeu. Casa de bilete găzduia în același timp și un inofensiv magazin de suveniruri din dispăruta RDG. M-am repezit asupra lor, curioasă dacă aveam să găsesc și acolo asemănări cu RSR-ul nostru.

Fără să bag de seamă, mă strecurasem pe sub pancarta pe care era scris în engleză, rusă, franceză şi germană (germana fiind ultima la rând!) avertismentul înainte de părăsirea lumii libere: YOU ARE LEAVING THE AMERICAN SECTOR, VOUS SORTEZ DU SECTEUR AMÉRICAIN. „Şi ce dacă?”, mi-a șoptit o voce obraznică în ureche. Eram mândră că puteam trece de el. Prinsesem curaj.

Nonșalante am plătit intrarea, semnând nota pentru 25 de Euro (ce de bani, un sfert de salariu, înainte!), dar la doar doi pași mai încolo, în sala întunecoasă, la auzul imnului muncitoresc, mi s-a năruit tot avântul. Corurile acelea hiperbolice care se auzeau din megafoane, le uitasem. În proiecţie pe un ecran de pe perete, mii de corpuri umane perfect aliniate se mișcau ca unul, dresate parcă de o mână nevăzută, care le ordona din culise.  Fantoma unei defilări de „23 August” autohton mi-a apărut în fața ochilor!

O paraşută confecţionată din petice, un cărucior pentru cărat pământul dintr-un tunel subteran prin care au fugit 57 de oameni, un minisubmarin din materiale casnice, un zmeu cu motor de Trabant şi rezervor de motociletă Jawa, o maşină Isetta, cu scaunul din dreapta preparat în aşa fel încât sub tapiţerie să se ascundă un om în buret, iar pasagerul propriu-zis să-i şadă practic în braţe… Toate aceste mărturii zguduitoare ale tentativelor de evadare din Berlinul de Est, graţie inventivităţii şi puterii pe care numai disperarea o poate da, m-au făcut să tremur.

Vedeam fotografii sfâşietoare, multe cu familii despărţite de un gard din sârmă ghimpată. Apoi un film mut, cu un bărbat murind singur pe graniță, împușcat, golindu-se lent de sânge sub privirile soldaţilor stană de piatră. Toate acesea au fost transmise în direct, la televizor!! Rece război, rece sudoarea pe şira spinării mele!

Prin încăperile expoziției bântuia războiul, mai actual ca niciodată, ca o ameninţare, ca un avertisment. Mi-era frică să nu fac vreun pas greșit, deși în același timp știam prea bine că nu era decât un muzeu. De fapt asta fusese totul, în realitate: o înscenare de proporții. Nici eu, nici ei, nici tu, nici noi, nimeni nu şi-a asumat-o până la urmă. E bine să avem grijă să nu se mai repete, să putem respira.

„Eu sunt un cetăţean al Berlinului”, declamă pe alt ecran stafia președintelui american John F. Kennedy, și el dispărut după o moarte violentă. Fusese răvăşit și mişcat până  la lacrimi în faţa maselor de locuitori ai Berlinului de Vest, în timpul acelei vizite care a rămas în istorie. Nici el nu înțelegea de ce li se tăiaseră oamenilor străzile, casele, familiile şi sufletele în partiții inegale.

Un soldat sare peste gardul de sârmă ghimpată. Acea fracţiune de secundă a decis tot ce a urmat în viața lui. Linia de demarcaţie dintre un dezertor, un mort sau om liber este foarte subțire. Mâna fotografului i-a imortalizat destinul în chiar clipa închiderii definitive a întregii țări. El a fost ultimul. După el s-a stins lumina în multe suflete. Era ora zero. A fost ultimul om scăpat din ţara care, în secunda următoare, s-a transformat în închisoare pentru mai bine de şaisprezece milioane de oameni.

Fundalul sonor se schimbă, din megafoane răsună limba de lemn a unui funcţionar cu ochi înroșiți, care dă din mână agitat, cum dădea și președintele nostru. Deasupra capului, stema frapant de asemănătoare cu a noastră, închipuind un compas și spice de grâu, pe un fundal roşu, sugerează pâine din belşug, pâine pe care, de fapt, o primeam pe cartelă. Guvernul ne spunea că are grijă de noi și veghează să ne … alimentăm raţional.

O masă cu o lampă fixată ca să ne orbească, recompune condițiile unui interogatoriu. O maşină de scris pe care s-au dactilografiat manifeste, un Gandhi, un Lech Walesa, un piept dezbrăcat în faţa unei ţevi de tanc, un radio rusesc cu butoane rotunde şi cu lungimi de undă tăiate scurt, ca să nu se poată auzi Vocea Americii, bruiaj, tancuri care strivesc sub şenile primăvara de la Praga, un Stalin, un Leningrad, „Davai“!

Un transfug redegist evocă într-o înregistare momentul în care un soldat american a deschis portbagajul, anunţându-l că poate ieși nestingherit. Soţia, ajunsă înaintea lui, l-a întâmpinat ținând în mână biletul pe care îi scrisese „Nu te mai întoarce acasă”. Bilet mototolit, trecut zdrobit, inimi sfâşiate, familii reîntregite!

Momentul 1989: iarăși oameni care se regăsesc, după ani de despărțire, după spaime de moarte. Palizi, gânditori, păşind cu teamă prin zidul despicat, cu lacrimi în ochi şi cu frică, cuminţi, fericiţi. Se bat tovărăşeşte pe umeri, lovesc drăgăstos cu palma capotele Trabaturilor care intră în vest, rulând într-un convoi lent, mirat parcă. Oare chiar s-a terminat? Atâta cumpănire, demnitate, evlavie impresionează mai mult decât o mie de strigăte regizate. La final rămâne în picioare un singur cuvânt: ÎMPREUNĂ. Atât, nimic mai mult.

În gâtul meu s-a format un nod. Aerul mi se pare tot mai greu, plămânii se zbat, lacrimile mă îneacă. Nu-mi pot stăpâni ciuda pe mine însămi. Nu știam cât de emotivă sunt, doar am trăit şi văzut destule! Rușinată față de Marion și de restul vizitatorilor, încerc să mă stăpânesc, dar corpul începe să-mi trepideze. Icnind şi sughiţând ca un personaj de tragedie mă zbat deznădăjduită să salvez aparențele. Degeaba. Un angajat de-al casei se apropie de mine și face gesturi de liniștire, oferindu-mi un scaun. Se vede că e obișnuit cu cazuri asemănătoare, de oameni panicați.

Muzeul este opera acelor voluntari care au trecut ei înșiși prin traume asemănătoare, oameni care au locuit aici, în apartamentele prin care trecea granița, berlinezi nutrind adesea planuri de evadare. Îngerul meu păzitor nu se dă la o parte de lângă mine, deși eu îl asigur că m-am liniștit. De fapt am faţa ascunsă în palme, sunt prăbușită pe acel scaun, ca o grămadă de surcele. Mă străduiesc să respir şi să mă adun.

După vizita la muzeu, am ieșit în stradă alături de o Marion îngrijorată. În urma noastră răsunau coruri „voioase” de pionieri, cântând Internaţionala. Mă simțeam de parcă aș fi îmbătrânit pe loc cu un deceniu.

Ca amintire mi-a rămas o bucată sfărâmicioasă din zid, cumpărată la casa de bilete.

M-am întrebat adeseori de ce am fost așa de marcată de acel muzeu. Poate că am trăit ceva de care nu-mi mai amintesc, ceva cutremurător. Sau poate că am un defect de recepţie, ca radioul acela rusesc, cu care tata asculta Europa Liberă. Cineva o fi ascuns în mine un diapazon care vibrează nepoftit! Bruiaj…

Pancarda cu soldatul e tot acolo, lângă minuscula cabină de grăniceri. Doar că de pe dosul ei stă scris altceva. Lângă fotografia unui tânăr american, cu bereta obraznic pusă pe-o ureche, se pot citi recomandări (nu ordine, nu instrucțiuni!) utile în următoarea noastră etapă din viaţă: ÎN SECTORUL AMERICAN, INTERZIS PORTUL DE ARME; RESPECTAŢI REGULILE DE CIRCULAŢIE! Apoi, dacă asta-i tot, atunci cu plăcere, cu mare plăcere!

Autor: Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Benissa – Spania). Economist, scriitor și jurnalist, promotor de cultură, traducător. Senior Editor în cadrul redacției Occidentul Românesc.