Vrem o țară ca afară. Dar cine o construiește?
Purtată la nenumărate proteste și rostogolită cu spor pe rețelele de socializare, expresia „Vrem o țară ca afară!” a devenit rapid o preferată a românilor. Dincolo de sonoritatea rimei, care o face atât de ușor de reținut, de strigat și de propagat, tronează însă un adevăr greu digerabil tocmai pentru români: CINE poate face ca a noastră țară să fie una „ca afară”? Nu tot noi, cetățenii ei? Nu există nicio formulă magică de transformare. Singurele schimbări reale se petrec doar cu concursul direct al cetățenilor și instituțiilor.
Lăsăm astăzi deoparte instituțiile și vorbim doar despre cetățeni. Despre gesturile mici pe care le putem deprinde pentru a contribui la această atât de mult dorită civilizare a societății românești. Cum ar fi, spre exemplu, respectarea regulilor. De la trecerea străzii pe culoarea verde (chiar dacă semaforul indică roșu, dar nu e nicio mașină prin preajmă) la a arunca țigara sau ambalajul din mână în primul coș de gunoi, nu pe caldarâm. De la a nu fuma dacă există semnul cu „fumatul interzis” (spre exemplu, la locurile de joacă pentru copii) la a păstra rândul la coadă la magazin fără să te împingi nervos în persoana din fața ta ori să o apostrofezi că nu își pune mai repede produsele pe bandă. Sau la a urma întocmai indicațiile date într-o anumită situație și a înțelege că o invitație uninominală se referă doar la o persoană și nu la toată familia și că banul public care poate sprijini organizarea unui eveniment nu este sac fără fund și nu vine fără constrângeri.
Din motive pe care nu le dezbatem aici, mulți dintre confrații noștri, deși de acum umblați și ei prin diverse locuri (măcar din România, dacă nu pe din afara ei), păstrează mentalitatea mocofanului care, invitat să meargă undeva, își urcă în tren toată familia, cățelul și papornițele și aterizează pe capul gazdei. Desigur, una e invitația făcută între rude, când aducerea familiei este implicată (în general) și alta este invitația făcută de o organizație sau instituție la un eveniment de tip conferință sau reuniune profesională. Astfel de evenimente sunt susținute cu fonduri private sau publice, dar care, indiferent de proveniența lor, sunt menite să asigure buna organizare pentru participanții expres invitați, nu și pentru familiile și prietenii lor.
Dar pentru mulți români asta nu contează. Mai ales dacă văd că sunt și bani publici implicați. Un adevărat declanșator de nepăsare și completă ignorare a regulilor, acest concept, banul public. Ca și când nu am ști de unde provine, de fapt, banul public și cu ce reguli vine la pachet cheltuirea lui. Sigur, s-ar putea dezbate aici că, după zeci de ani în care am văzut politicieni, funcționari, angajați ai statului înfruptându-se fără rușine din banul public, iar țara fiind sărăcită astfel de proiecte de infrastructură și dezvoltare, simțim că „măcar atât putem lua și noi de la stat, că tot îi dăm destul”.
O astfel de argumentație însă ignoră tocmai organizatorul, cel ce are de suferit. Căci acesta trebuie să justifice fiecare bănuț cheltuit cu hârtii peste hârtii și dacă cumva greșește o virgulă este bun de plată în ochii finanțatorului care veghează asupra banului public. Mai pe șleau spus: atunci când statul cheltuiește el însuși banul, prin instituțiile sale, închide ochii cu mai mare lejeritate ori se face că se uită în altă parte; dar când dă bani publici prin intermediul unei organizații private sau al unei companii, atunci se transformă brusc în cel mai vigilent cerber.
Oricine a avut măcar o dată de-a face cu documentația pentru un proiect finanțat de stat (cu fonduri guvernamentale sau europene) știe câtă strictețe se impune, știe câtă absurditate însoțește regulile financiare și de implementare și câte fire albe îți pot scoate astfel de colaborări. Și știe că dacă 5 lei au fost puși în buget pentru a cumpăra un pix de culoare albastră, acei bani nu se pot transforma la decont în 10 lei pentru două pixuri negre. Ori că dacă o cazare la hotel se plătește doar pentru invitatul la conferință, acea plată e uninominală și individuală, ea nu se poate transforma la decont în suma pentru două-trei persoane.
Faptul că așteptările multora dintre noi continuă să fie ca, atunci când suntem invitați undeva, acea invitație să fie extinsă familiei și prietenilor, pe cheltuiala organizatorului, dovedește că nu am făcut eforturi să avansăm din mentalitatea colectivistă în care toată lumea fura un pic de grâu din silozul CAP-ului, că doar era „de la stat”.
Nu este o generalizare, firește, căci sunt și români care înțeleg deja foarte bine cum funcționează lucrurile și se comportă civilizat, adică exact cum o fac în „țara lor de afară” și cum o fac și în România când ajung (deși riscă să fie luați de fraieri tocmai pentru că respectă regulile). Dar este de ajuns un copac uscat pentru a strica peisajul unei frumoase poienițe!
Cât ne costă să realizăm că nu vom avea niciodată „o țară ca afară” dacă nu începem noi să o construim, prin comportamentul propriu, prin micile gesturi care, zi de zi, pot aduce schimbarea pe care ne-o dorim? Un efort de omenie? Un pic de înțelegere? O doză de civilizare administrată puțin câte puțin? Este un preț prea mare, oare? Aș vrea să cred că nu.
Material de opinie semnat de Ciprian Pădurariu și publicat în ediția tipărită Occidentul Românesc a lunii ianuarie 2023.
Foto: Freepik