Vorba cea mai dulce

De mai bine de șaizeci de ani, cultura românească a părăsit „istoria naturală”, a dăinuirii netulburate, laolaltă, apărându-ne, geografic și valoric, împărțită, divizată între un afară și un înăuntru. Ca și Dumezeul lui Vintilă Horia, ea și-a arătat deplinătatea mai ales în exil. Este o condiție schizoidă față de care noi, contemporanii, am rămas datori cu opere de sinteză întregitoare. Inițiind această rubrică, cartea cea mai potrivită pe care socotesc necesar să o evoc este Dicționarul etimologic al limbii române, de Alexandru Ciorănescu, un român care avea să sfârșească mai aproape de voi, în Tenerife. Și nu poate fi un cuvânt care să ne emoționeze mai mult decât atunci când deschidem opera acestui erudit la intrarea român. M-am întrebat adesea pe vremea studenției mele de ce oare lexicografii statului comunist nu au izbutit o operă similară. Nu le-au lipsit nici numărul, nici râvna și poate nici valoarea. A lipsit totuși libertarea spiritului care ne-a obligat să rămânem mereu prizonierii istoriei. Dar să ne întoarcem la tema noastră. În țara lui Basarab I, lui Mircea și Țepeș, ne-am spus, încă din zorii Vârstei de Mijloc, rumâni, dar și români, iar despre Țeara Rumănească ne vorbește acel Neacșu din Câmpulung în Scrisoarea lui din 1521. Mai grijulii s-au arătat Grigore Ureche și Miron Costin care au vorbit pe larg despre semantismul nobil al numelui și despre sensul său unificator. Nu este deloc întâmplâtor, pentru că pe vremea cronicarilor, rumânul era vecinul din Moldova sau iobagul din Ardeal. Semnatismul inferiorității se regăsește în rumânie sau românie, care mai mult decât un termen etnic însemna condiția asupritului. În schimb, s-a putut grăi în rumânește/românește fără să se tulbure prostimea, dar nici boierul. S-a oscilat, așadar, în formă, dar și în înțeles, după puterea minții și culturii fiecăruia. Nu știm însă în istoria cărui alt popor european se regăsește o asemenea ambiguitate identitară, sensul nobil și cel umil să coexiste până în veacul al XIX-lea, când mijește națiunea și când se va proclama Țara. Dacă ar fi să o luăm istoric, după felul nostru, dar și după învățații străini, putem spune că rumân/român, rumânesc/românesc și rumânește/românește sunt pietrele de temelie ale vocabularului neamului. Ele purced din latinește, dar înțelesul nu e univoc până spre 1830. În rostirea noastră de azi, român se înrudește cu roman, romanic, romanitate, romanist; cu roman, romanț (cum se zicea, după italienește, în secolul al XIX-lea), romancier, romanesc, romanțios; cu romantic, romantism, dar și cu rom (țigan), românică (așa cum ne zic țiganii și cum mai spunem și noi în derâdere), sau cu romanță și romaniță (mușețel). Rumân a ajuns și în albaneză unde înseamnă „păstor”, dar și la țiganii din Spania unde rumano înseamnă „argou” (cu accentul pe finală). Francezii au preferat, ca și spaniolii, întâia variantă cu u: roumain, Roumanie; rumano; Rumania. Portughezii, alături, scriu după a doua formă: romeno, Roménia, dar pronunță tot u. Nemții scriu și ei cu u, precum și multe alte popoare. Este drept, numele țării noastre este recent, ca și istoria ei (nu a poporului, să ne înțelegem!). Termenul România este neîndoios cult, neologic, dar fără sprijin lingvistic perfect. Kogălniceanu este personaliatea care l-a impus politic. În pofida multor valuri naționaliste (de la frățiile masonice până la ceaușism), vorba cea mai dulce oricărui grai este hărăzită pentru noi, românii de pretutindeni, să ne exalte, să ne emoționeze, să ne irite și să ne apese, conștient sau incoștient, după îndelungata și poate nedreapta ei nestatornicire. (va urma)

Citește și