Voiaj pe Dunărea albastră, de Gabriela Căluțiu Sonnenberg
Peste 2800 de kilometri parcurge Dunărea – al doilea fluviu ca mărime din Europa, după Volga – traversând și atingând teritoriul a nu mai puțin decât zece state: Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Croația, Serbia, Bulgaria, România, Republica Moldova și Ucraina. Niciun alt fluviu de pe planetă nu trece prin atâtea țări! Aproape jumătate din cursul său – care are direcția de la vest la est, lucru rar în Europa – se constituie în graniță naturală intra-europeană. Și încă un record: patru capitale europene s-au dezvoltat pe malurile ei: Viena, Bratislava, Budapesta și Belgrad! Cum să nu fie românii mândri că dețin ponderea cea mai mare a acestui fluviu-unicat, anume 1075 de km?
Însuși denumirea de spațiu carpato-danubiano-pontic nu poate fi compusă fără menționarea Dunării. Artera ei adună apele afluenților românești, rețeaua sistemului „sangvin” național ce se revarsă în superba deltă a Dunării. Datorită mărimii bazinului său hidrografic și debitului său bogat, Dunărea a servit din cele mai vechi timpuri transportului maritim, încurajând schimburile comerciale și contribuind hotărâtor la consolidarea a ceea ce astăzi numim cu mândrie spiritul european. Cursul Dunării a permis și trasat drumul multor invazii și migrații (celți, romani, otomani, maghiari etc.), dar, în același timp, a și despărțit popoare, spații economice, sisteme de guvernare (cel mai recent capitalismul de socialism). Apele ei alimentează nenumărate centrale hidroelectrice și asigură răcirea celor atomice. Cu alte cuvinte, nu doar geografia, ci și istoria și dezvoltarea economică a Europei sunt strâns legate de Dunăre.
Nu este, deci, de mirare că în vara acestui an, când, în urma celei mai grave secete din ultimii 500 de ani, apele Dunării au scăzut atât de tare încât nu s-a mai putut circula pe ea, alarma s-a auzit pe tot continentul. Nu ne rămâne decât să sperăm că acest episod de spaimă nu se va repeta, deși unii climatologi mai fataliști ne somează de pe acum să vizităm Dunărea câtă vreme ea… mai este.
Intrarea în țară și-o face tumultuoasă, prin ultimul și cel mai spectaculos defileu al său, Dunărea la Cazane. Cataractele periculoase de aici marcau în antichitate punctul dincolo de care grecii, stabiliți în colonia Tomis de la Marea Neagră, nu mai puteau înainta. Pe atunci, fluviul purta două nume: în aval Istros iar în amonte Danuvius.
Amenajat în anii 1970, pentru a face cursul apei mai ușor navigabil spre Orșova, proiectul Porțile de Fier a avut scopuri benefice, dar și efecte nedorite. Sturionii, de exemplu, nu mai pot migra în amonte, spre locurile în care își depun icrele. Nu numai ei, ci și 17000 de locuitori din satele îngropate la adâncimi de până la 35 de metri, inclusiv Orșova veche, au fost forțați să se strămute. Insula Ada Kaleh, cu o climă mediteraneeană deosebit de blândă, locuită de o comunitate de turci, a fost și ea înghițită de ape.
Sporindu-și treptat dimensiunile, cu aportul Oltului, Argeșului și altor afluenți mai mici, Dunărea își continuă drumul spre câmpie, unde îmbrățișează ultima ei insulă, Balta Ialomiței. Trece apoi pe sub vestitul pod de la Cernavodă, și își desprinde un fir lateral pentru canalul navigabil Dunăre-Marea Neagră, cu o lungime de 64,4 km, care scurtează drumul spre mare cu 240 km, ocolind delta. Își continuă traseul până la Tulcea, unde se desparte în trei brațe, formând Delta Dunării. Aceasta a început să se formeze în urmă cu 10.000 de ani, dar procesul ei de extindere se continuă până în zilele noastre, căci România „crește” în fiecare an către est cu 40 de metri.
Cunoscută și drept cea mai mare întindere neîntreruptă de stufăriș din lume, Delta Dunării este brăzdată de canale și punctată de lacuri, mlaștini și pâlcuri de păduri. Uscatul ocupă doar cinci la sută din suprafața ei; restul este cedat apelor și terenurilor inundabile. La nord, brațul Chilia se constituie în graniță naturală cu Ucraina. Brațul central, Sulina, cu porțiuni amenajate și îndreptate prin intervenția omului, este amenajat pentru navigație și accesibil navelor comerciale de dimensiuni mari. La sud șerpuiește în meandre brațul Sfântu Gheorghe. Între cele trei brațe se întinde un labirint cu cotloane prin care s-au ascuns de-a lungul timpului nu numai tătarii și cosacii, ci și, cu mult timp înaintea lor, cavalerii argonauți, rătăcind în căutarea lânii de aur. Se spune că în profunzimile ei s-ar afla comori ascunse de pirați.
La ora actuală, Delta Dunării este patria a peste 300 de rase de păsări și locul în care se intersectează șase dintre traseele lor migratoare. În fapt, este regiunea de repaus aviar cea mai mare din lume. Numai aici se pot observa concomitent atât exoticele păsări ale sudului, cum sunt ibișii, berzele, albatroșii, fazanii, cormoranii, cocorii sau egretele, cât și înaripatele nordului înghețat, cum ar fi codalbul, gâsca de iarnă sau rața polară.
Inconfundabil, pelicanul, cu o deschidere a aripilor de până la trei metri, domină delta și este considerat regele ei. Unele exemplare ating greutăți de până la 14 kilograme. Pelicanii au nevoie o cantitate zilnică de hrană echivalentă cu zece la sută din greutatea proprie și pot atinge în zbor înălțimi de până la 3000 de metri, rămânând în aer timp de 24 de ore.
Pe alocuri se pot vedea covoare de nuferi acoperite de nori de libelule și fluturi. Totuși, așa idilic cum pare, ecosistemul Deltei Dunării este foarte fragil și trebuie protejat de influențele din afară, mai ales de cele datorate poluării. După anii 1960, când guvernanții au decis să transforme o parte din suprafața ei în teren arabil, rezultatul a fost dezastruos. Sate întregi și-au pierdut accesul la apă, în timp ce pământul câștigat pentru agricultură s-a dovedit a fi infertil. Deși planurile de industrializare a Deltei Dunării au fost sistate după 1990, urmele acelei politici aberante se văd până astăzi. Ruinele clădirilor industriale de pe insula Caraorman, de pildă, amintesc de fabrica de sticlă prevăzută să valorifice nisipul din zonă.
Din fericire, pădurea subtropicală de stejari de pe duna Caraormanului a supraviețuit acelor proiecte. Astăzi, limba de pământ presărată cu dune are o lungime de 18 kilometri și adăpostește în desișul ei de nepătruns, printre liane și plante cățărătoare, populații de lupi, râși, bufnițe și alte viețuitoare. Cei 10.000 de cai sălbatici care trăiesc în Delta Dunării provoacă discuții aprinse între cei care îi consideră o rasă nouă, ce trebuie protejată, și cei care avertizează că înmulțirea lor necontrolată amenință echilibrul fragil al biosferei. Mai renumită decât pădurea Caraormanului este însă Pădurea Letea, inclusă în Patrimoniul Mondial de către UNESCO din anul 1991. Cu o suprafață de 5.000 de hectare este cea mai nordică pădure subtropicală a Europei, dar și cea mai veche rezervație naturală a României.
În mijlocul acestei naturi aparent neatinse se ascunde un oraș surprinzător de complex, izolat prin circumstanța de a nu putea fi accesat decât pe cale maritimă, după patru ore de călătorie cu vaporul de la Tulcea: Sulina, municipiul cu cei mai mulți locuitori din Delta Dunării, supranumită Europa în miniatură (sub 5.000 de locuitori).
Sulina este punctul de la care, în mod excepțional, se măsoară lungimea fluviului. Motivul este acela că localitățile germane Donaueschingen și Furtwangen își dispută izvoarele. Situația se complică, însă, pe zi ce trece, pentru că aluviunile care se depun neîncetat deplasează țărmul continental spre largul mării. Farul construit pe malul mării în anul 1856 se află acum la un kilometru distanță de mare, mai precis în mijlocul orașului.
La Sulina se țin lanț legendele legate de întemeietorii bizantini, comercianții genovezi, cuceritorii turci, inginerii și pirații, prinții și cerșetorii, armatorii și speculanții care s-au perindat pe aici, atrași de sediul legendare Comisii Dunărene fondate la 1856. Gloria i-a fost de scurtă durată, căci s-au retras odată cu desființarea Comisiei Dunărene, după cel de-al Doilea Război Mondial. Au lăsat în urmă un oraș aproape ireal de fermecător, cu clădiri cosmopolite și cu un cimitir neobișnuit de mare pentru urbea suspendată parcă în timp. Inscripții în toate limbile pământului, cu caractere latine sau chirilice, cruci, sarcofage, capele, chiar și un monument funerar omagiind un celebru cuplu de, „Romeo și Julieta de Sulina” descriu faima apusă a celei care a fost Europolis, după cum a botezat-o scriitorul Jean Bart în romanul său omonim.
Vorbind despre literatură și arte, nu trebuie să uităm impactul cultural al Dunării. Imnurile naționale ale Austriei, Bulgariei, Croației și Ungariei fac trimiteri la ea; vestitele valsuri Dunărea Albastră de Johann Strauss și Valurile Dunării de Iosif Ivanovici sunt inspirate de ea; însuși Imperiul Austro-Ungar s-a intitulat cândva Monarhie Dunăreană și cărți din cele mai diverse genuri își desfășoară acțiunea în preajma Dunării (Jules Verne i-a dedicat un roman polițist). Un alt amănunt interesant: în secolul al nouăsprezecelea s-au emis ducați din aur provenit din nisipul Dunării. Monedele respective poartă inscripția EX AURO DANVBII. Cu puțină fantezie putem privi Dunărea drept filonul de aur albastru care irigă partea noastră de continent.
Foto: pixabay.com
Autor: Gabriela Căluțiu Sonnenberg (Benissa-Spania)
Nota Redacției:
Gabriela Căluțiu Sonnenberg este economist, scriitor și jurnalist, promotor de cultură, traducător. A absolvit Academia de Studii Economice din București cu titlul de doctor în anul 2000. Distinsă cu numeroase premii pentru activitatea literară și pentru promovarea culturii române în străinătate, scrie în limbile română, germană și spaniolă pentru diverse publicații din Europa, Australia, America și Asia. Este afiliată Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și Asociației Jurnaliștilor de Turism din România. Cea mai recentă carte apărută: „Vine Seninul”, vol. II, proză scurtă (Ed. Itaca, Dublin 2022). Scrie la „Occidentul Românesc” din anul 2011.