Viața de familie întinsă pe mai multe continente

Cătălin Petcu este inginer în Montreal, la Société des Ponts Jacques Cartier et Champlain Inc. Restaurează podurile acoperite din Canada, acestea fiind un fel de tezaur național în țara unde a ales să trăiască. A plecat din România dezamăgit de ritmul lent în care se schimba societatea. A ajuns în Montreal pe 15 septembrie 2003 împreună cu soția, după un zbor de mai multe ore. „Pentru noi a reprezentat primul zbor cu avionul și prima călătorie în străinătate. Am fost așteptați la aeroport de prieteni români și conduși la locuința lor, unde am stat o scurtă perioadă, până când ne-am închiriat propriul apartament”, își amintește el acum.

Mama sa trăiește în România, iar sora în Germania. Cătălin experimentează, asemeni multor români viața de familie întinsă pe mai multe continente. Copiii lui, Lucas și Nancy Maria s-au născut în Canada. Chiar și pentru cei care se așază seara la masa lor din sufragerie, „patria” înseamnă altceva. „Lipsa familiei lărgite este prețul pe care noi, cei plecați în afară, a trebuit să-l plătim. Dacă cei plecați în Europa au suferit lăsându-și copiii în țară, suferința noastră a fost îndepărtarea față de părinți.”

„În anii ’90-2000, în Canada, când cineva spunea român aveai multe șanse să afli că este inginer”, spune Cătălin. Un articol despre identitatea imigranților, publicat în 2007, afirma că la începutul anilor ’90 România dădea Canadei cei mai mulți ingineri comparativ cu alte state ai căror cetățeni alegeau să trăiască acolo.

În 2012, în România, în comuna poetului George Coșbuc, mai rezista și încă era folosit un singur pod acoperit dintre cele construite de grănicerii austrieci la finele secolului al 18-lea. Când primarul și locuitorii au adresat un SOS pentru salvarea podului lor, Cătălin a fost primul care a răspuns și s-a oferit să ajute. A început un proces greoi de restaurare, podul de la Coșbuc fiind catalogat monument istoric, iar Cătălin a urmărit și a ghidat demersurile de la mii de kilometri, folosind experiența pe care o avea în Canada.

Ruxandra Hurezean: Cătălin, ai luat în piept provocările acestui secol, asemeni multor români. Te rog, spune-ne câte ceva despre tine, dorim să te cunoaștem!

Cătălin Petcu: M-am născut în 1969 la Iași, într-o familie simplă, de oameni iubitori. Alături de sora mea, Luminița, am trăit o copilărie și o adolescență obișnuită, așa cum era în România înainte de 1989: școala generală de cartier urmată de patru ani la Liceul Mihai Eminescu. După armată, am urmat cursurile serale ale Facultății de Construcții pe care am absolvit-o în 1995. Faptul că am lucrat în timpul studiilor m-a ajutat să mă întrețin singur și a contat enorm la angajarea mea ca inginer, într-o perioadă în care în România nu se mai construia nimic și toate șantierele erau în conservare.

Repartițiile de stat după absolvirea facultăților și locurile de muncă asigurate dispăruseră și șomajul în rândul absolvenților era ridicat. Timp de 8 ani am avut oportunitatea să lucrez la diferite proiecte în cadrul a două firme ieșene: Citadin, companie a Primăriei Iași, și SC Lucrări Drumuri și Poduri S.A. Erau companii care se ocupau de construirea și repararea infrastructurilor municipale, respectiv construcția și repararea drumurilor și podurilor județene.

Ruxandra Hurezean: Spune-ne ceva despre familia ta. Este cu tine, în Canada?

Cătălin Petcu: Sunt căsătorit cu Mona și împreuna avem doi copii. Lucas are 11 ani și Nancy Maria, 16 ani, ambii născuți în Canada. Sora mea este stabilită de mulți ani în Germania alături de familia ei. În prezent, mama trăiește încă în România, tatăl decedând în 2015. Lipsa familiei lărgite este prețul pe care noi, cei plecați în afară, a trebuit să-l plătim. Dacă cei plecați în Europa au suferit lăsându-și copiii în țară, suferința noastră a fost îndepărtarea față de părinți.

Ruxandra Hurezean: Când ai plecat din România și de ce? Cum ai luat decizia și cum de ai ales Canada?

Cătălin Petcu: Am început să ne gândim la emigrare pe la sfârșitul anilor ’90 din cauza perspectivelor tot mai reduse de a ne realiza într-o Românie aflată într-o perpetuă tranziție post-comunistă. Trăisem anii mineriadelor și dezamăgirea provocată de eșecul guvernării Convenției Democratice și a reformelor economice mult așteptate. Totul a culminat cu reinvestirea lui Ion Iliescu ca președinte. Atunci am hotărât să plecăm și am început să căutăm soluții. În anii 2000, pentru un român, era foarte greu să te stabilești sau să muncești într-o țară europeană.

Majoritatea celor care plecau, munceau și trăiau în condiții dificile pentru a trimite bani familiilor rămase în țară. Planul nostru era să începem o viață nouă, în familie, într-o țară democratică și care respecta valorile umane. Imigrarea permanentă devenise un subiect care interesa pe tot mai multe cunoștințe și prieteni din cercul nostru. Primul pas a fost de strângere de informații despre programele de imigrare oferite de Australia, Noua Zeelandă și Canada.

Selecționarea candidaților care aplicau pentru statutul de imigrant economic se făcea în baza unor criterii și punctaje prestabilite, referitoare, între altele, la studii, experiența profesională sau cunoștințele lingvistice. Canada a fost alegerea noastră, fiind o țară mai apropiată din punct de vedere geografic de România și durata procesului de selecție era mai redusă față de programele oferite de Australia și Noua Zeelandă. Un alt factor important a fost emigrarea în Canada a mai multor familii de prieteni.

Ruxandra Hurezean: Cum au fost primii ani acolo? Ce te-a ajutat și ce te-a împiedicat, ce a fost surprinzător pentru tine la început?

Cătălin Petcu: Am ajuns în Montreal pe 15 septembrie 2003, împreuna cu soția, după un zbor de mai multe ore. Pentru noi a reprezentat primul zbor cu avionul și prima călătorie în străinătate. Am fost așteptați la aeroport de prieteni români și conduși la locuința lor, unde am stat o scurtă perioadă, până când ne-am închiriat propriul apartament.

Decizia comună de a emigra a fost un element unificator și care ne-a ajutat să trecem mai repede peste greutățile inerente ale începutului. În paralel, instituțiile ministerului canadian de imigrare au fost și continuă să fie foarte utile în ghidarea și orientarea noilor veniți. Pentru o integrare reușită în Quebec, provincia francofonă a Canadei, și exploatarea tuturor oportunităților profesionale eram conștienți de importanța cunoașterii limbii franceze.

Prin urmare, în primul an am urmat cursuri de franceză în cadrul unui program oferit gratuit de guvernul provincial pentru cei ca noi. În afara orelor de studiu, munceam ocazional pentru a câștiga banii necesari cheltuielilor zilnice. Experiența trăită ca student la seral m-a ajutat mult în perioada aceea. Consider că o bună cunoaștere din start a limbii țării de adopție reprezintă un atu major și o economie de timp semnificativă.

Sunt multe lucruri diferite de țara noastră, de stilul de viață. Dar lucrul care m-a surprins la început a fost imensitatea teritoriului, spațiile largi și puțin populate. Orașele sunt construite după stilul nord-american, cu străzi și bulevarde foarte largi.

Ruxandra Hurezean: Cum ți-ai găsit un loc de muncă stabil, o locuință? Cine sau ce te-a ajutat?

Cătălin Petcu: Lipsa experienței de muncă în Canada a fost obstacolul cel mai greu de trecut pentru obținerea primului job în domeniul în care eram pregătit. Din start, părea o competiție dezechilibrată în care trebuia să te remarci în fața altor concurenți, mulți nativi, motivați și bine pregătiți. Statisticile vremii confirmau o rată a șomajului aproape dublă în rândul noilor imigranți față de restul populației. După terminarea cursurilor de franceză, am ales să urmez un curs în care am învățat cum să redactez un CV și cum să abordez un interviu de angajare. Cursul, bazat exclusiv pe practică, consta în simularea interviurilor de angajare, apoi erau analizate în detaliu cu scopul de a clarifica sau ameliora anumite aspecte. Această formare am considerat-o foarte utilă în condițiile în care noi, cei veniți din Europa de Est, eram puțin familiarizați cu astfel de practici.

Căutarea locurilor de muncă se poate face prin intermediul agențiilor publice sau a firmelor private de resurse umane. Alte posibilități foarte utilizate sunt consultarea site-urilor specializate, anunțurile din ziare sau având recomandări din partea unor persoane din interiorul firmelor. Primul job în domeniul în care eram pregătit a fost ca estimator într-o companie de construcții și reparații de poduri.

În unele situații, guvernul stimulează integrarea imigranților pe piața muncii subvenționând o parte din salariu pe o perioada determinată, așa cum a fost și în cazul meu. Acest job mi-a permis să mă familiarizez cu normele și standardele canadiene, să întâlnesc profesioniști din domeniu și să înțeleg cum funcționează această industrie.

Ruxandra Hurezean: Este ceva specific în această meserie în Canada?

Cătălin Petcu: Profesia de inginer este reglementată în Canada, asta însemnând că, pentru a lucra și folosi titulatura de inginer, un candidat trebuie să obțină acreditarea din partea Ordinului Inginerilor din provincia în care vrea să profeseze. Deși pare un parcurs lung și anevoios, eforturile depuse pentru obținerea acestei acreditări sunt recompensate mai târziu prin lărgirea perspectivelor profesionale. În anii ’90 – 2000 în Canada, când spuneai român, aveai multe șanse să afli că este inginer. Un articol despre identitatea imigranților, publicat în 2007, afirma că la începutul anilor ’90 România dădea Canadei cei mai mulți ingineri comparativ cu alte state ai căror cetățeni alegeau să trăiască aici.

Cu sprijinul financiar al companiei în care lucram, am completat aceste proceduri în iulie 2007, după aproape 18 luni de la depunerea cererii. Obținerea titlului de inginer junior a însemnat pentru mine să reușesc să trec de două examene tehnice și de un examen în economie. 20% din populația de 37 de milioane a Canadei este născută în afara țării. Atragerea imigranților este cheia dezvoltării Canadei și pentru asta există multe instituții care se ocupă de primirea și integrarea profesională a imigranților. Noi, cei veniți din fostele țări comuniste, eram puțin familiarizați cu redactarea CV-urilor și pregătirea ne-am făcut-o și urmărind postările de pe un site foarte popular în anii aceia, Québec.ro.

Ruxandra Hurezean: Cum ai fost primit și cum ai evoluat la locul de muncă?

Cătălin Petcu: Prima companie de construcții la care am lucrat avea câteva zeci de angajați, vara, în plin sezon erau în jur de 80 de angajați. Compania aparținea unui cuplu de canadieni, iar atmosfera era una familială. În general, fiecare companie are propria politică de integrare a noilor angajați și asta indiferent de domeniul de care se ocupă.

Ruxandra Hurezean: Ce ne poți spune despre podurile acoperite? Cum sunt restaurate și protejate acestea în Canada?

Cătălin Petcu: Podurile acoperite au fost construite prima dată în Elveția, undeva în secolul al XII-lea. Fiind din lemn, podurile aveau pe atunci o durata scurtă de viață, de circa 15-20 de ani, fiind supuse unor condiții meteorologice severe. Ploile și ninsorile abundente, ciclurile de îngheț-dezgheț sunt factori care provoacă degradarea accelerată a lemnului. Adăugarea unui acoperiș și construirea pereților laterali au permis protejarea structurii de rezistență a podurilor prelungindu-le astfel durata de utilizare.

În Canada, aceste structuri au fost construite începând cu anii 1860, jucând un rol important în colonizarea noilor teritorii. Din cele circa 1000 de astfel de poduri, astăzi Québec-ul mai păstrează 82, toate fiind în administrarea Ministerului provincial de transport. În 2005, la presiunea multor grupuri de cetățeni, guvernul a adoptat o orientare care vizează conservarea acestora. Evaluarea patrimonială a acestor poduri se face după un ghid specific, care urmărește îndeplinirea a unsprezece criterii cum ar fi: tipul structurii, celebritatea proiectantului și constructorului, caracteristicile geometrice, vechimea.

Un criteriu interesant îl reprezintă interesul comunității în conservarea unui astfel de pod, alături de calitatea peisajului și potențialul de punere în valoare a podului respectiv. Orice restaurare trebuie să țină cont de nivelul de patrimoniu stabilit, limitându-se astfel tipul și cantitatea materialelor noi utilizate în timpul lucrărilor.

Ruxandra Hurezean: Care sunt cele mai frumoase amintiri legate de munca ta la podurile din Canada?

Cătălin Petcu: Eram în decembrie 2011, pe un șantier într-un sat izolat din estul Canadei și lucrările nu avansau în ritmul dorit. Dificultățile apăreau de peste tot. Ploaia cădea de câteva zile bune și nivelul râului crescuse amenințător. Totul a culminat cu pierderea într-o noapte a podului temporar, luat de viitura care a măturat totul în cale. Eram descurajat, mă simțeam ca meșterul Manole, obligat să o ia mereu de la capăt. La un moment dat, zăresc din depărtare un brăduț, pus în zona cea mai înaltă a podului acoperit. Îl instalase maistrul meu, căruia îi povestisem într-o seară despre obiceiul meșterilor români care lucrează la ridicarea unei case. A rămas acolo până la terminarea lucrărilor, toți muncitorii fiind convinși că ne-a purtat noroc. Sunt multe întâmplări plăcute, dar cel mai important lucru pentru mine este că proiectele în care am fost implicat mi-au permis să călătoresc peste tot în Quebec, să admir peisaje minunate și să întâlnesc oameni deosebiți.

Ruxandra Hurezean: Cum e viața obișnuită în Canada? Ce e relevant în relația cetățeanului cu statul de acolo? Care este secretul unei integrări cât mai ușoare în societate?

Cătălin Petcu: Canada a fost, este și va fi o țară care primește anual sute de mii de imigranți. Această experiență a permis Canadei să se doteze cu un sistem modern, care permite să primească și să integreze noii veniți. Pentru o integrare ușoară este important ca orice persoană să apeleze la aceste organisme, să aibă un spirit și o minte deschisă către multiculturalism. Faptul că persoane de etnii și religii diferite trăiesc împreună dovedește reușita politicii de imigrare canadiene.

Ruxandra Hurezean: Cum s-a adaptat familia ta, soția, la viața de acolo? Cum e la școala copiilor tăi?

Cătălin Petcu: Ambii copii fiind născuți în Montreal, nu au fost nevoiți să treacă printr-o perioadă de adaptare. Sistemul de învățământ din provincia Quebec este diferit de cel din partea engleză a Canadei și față de cel din Europa. Școala primară durează șase ani, fiind urmată de școala secundară sau colegială, cu o durată de 5 ani. Aici școala, în special cea publică, vizează reușita tuturor, evitând crearea unui cadru competițional între elevi. Se pune accentul pe lucrul în echipă, activități practice și sociale, de comunicare. Învățarea pe de rost și temele zilnice sunt metode aproape inexistente în Canada. Școlile private, dar subvenționate 60% de stat, sunt în general mult mai performante, oferind programe specifice, atrăgând astfel copiii părinților din clasa mijlocie.

Ruxandra Hurezean: Ce sentimente ai față de România, ce bucurii, mulțumiri și ce îngrijorări ai pentru țara de acasă? Cum ai vrea să o ajuți?

Cătălin Petcu: Mi-ar plăcea să ajut făcând ceea ce știu să fac cel mai bine, să construiesc drumuri, să repar poduri. Este absolut îngrozitor și totodată inacceptabil să constați numărul celor care-și pierd viața pe șoselele României din cauza lipsei de autostrăzi sau a elementelor de securitate pe drumurile existente. Aș dori să întâlnesc ingineri români cu care să schimb impresii, să împărtășim experiențe din domeniul construcției și întreținerii de poduri. Sau studenți în facultățile de profil din România care vor să afle cum se fac podurile în Canada.

În prezent, mă ocup de întreținerea unor poduri grandioase, unele construcții de patrimoniu de la începutul anilor 1900 și care prezintă provocări unice pentru orice inginer.

Podul din Coșbuc a fost o descoperire total neașteptată pentru mine. Era prin 2012, perioada când căutam informații despre restaurarea podurilor acoperite și așa am aflat de Podul grăniceresc peste râul Sălăuța. Presa scria despre starea lui precară, m-am gândit c-aș putea da o mână de ajutor la restaurarea lui. Povestea a durat ani de zile, în care s-a promis mult, dar nu s-a realizat mai nimic concret. Primarul actual al Coșbucului a anunțat recent, după ani de eforturi și drumuri la București, debutul lucrărilor de restaurare a bătrânului pod. Sper ca prin lucrările efectuate, podul să-și recâștige locul binemeritat în inima comunității și să devină o atracție istorică și arhitecturală la nivel național.

Ruxandra Hurezean: Menții legătura cu ceilalți români din Canada? Cum trăiesc românii de acolo?

Cătălin Petcu: În Canada există multe asociații românești care organizează evenimente culturale, întâlniri comunitare și alte evenimente de acest fel. De asemenea, bisericile românești sunt destul de numeroase în regiunea metropolitană și sunt foarte frecventate în general. Avem prieteni comuni. În general, românii sunt foarte bine văzuți de către societatea canadiană și reușesc să se integreze bine. Sunt anumite poluri frecventate de români cum ar fi bisericile, magazinele alimentare și restaurantele cu specific românesc.

Există, de asemenea, publicații românești, emisiuni de radio și televiziune în limba română. Sunt artiști români care organizează petreceri sau întâlniri cu ocazia unor evenimente. Comunitatea românească este completată de profesioniști români în diferite domenii: avocați, medici, contabili, finanțiști, agenți imobiliari, firme de construcții sau de voiaj.

Ruxandra Hurezean: Ce îți lipsește acolo, de ce îți este cel mai dor?

Cătălin Petcu: Cel mai mult mi-au lipsit familia și prietenii rămași în România. Fiecare întoarcere din vacanțele petrecute în țară sunt dureroase atât pentru noi, cât și pentru cei rămași acasă. Mi-e dor de Marea Neagră și de Carpați. Mi-e dor de mama!

Un material realizat în exclusivitate pentru Occidentul Românesc, de Ruxandra Hurezean

Foto: Arhiva personală Cătălin Petcu

Nota Redacției OR:

Ruxandra Hurezean (Cluj – Napoca) este jurnalist cu vastă experiență. Lucrează în presă de peste 27 de ani. A condus redacții și a contribuit la înființarea de publicații, lucrând atât pentru presa locală clujeană, cât și pentru cea națională. Este autoarea a cinci volume de reportaje și proză scurtă. A fost premiată în mai multe rânduri de către Asociația Profesioniștilor din Presă Cluj și a primit „Premiul Mass-Media” al Ambasadei Germaniei la București pentru reportajele privind istoria și prezentul minorității germane din România. În anul 2017 i s-a decernat premiul Festivalului Internațional de Carte Transilvania pentru „Cartea jurnalistului”.