Vavila Popovici: Împăcarea cu lumea

 

„Nu e nimic mai imoral decât să apari ca om de treabă, tocmai atunci când eşti necinstit” (Cicero)

Constantin Noica (1909-1987) filozof, eseist, publicist şi scriitor român, a rămas în conştiinţa noastră ca un mare pedagog al culturii şi un formator de caractere în spiritul autentic al valorilor morale. În cartea „Eseuri de Duminică”, Constantin Noica intitulează un capitol „Împăcare cu lumea”. În el am găsit o frază care mi-a trezit interes: „Te miri, chiar, cum de nu s-a scris până acum o filozofie a regăsirii, un sistem, atent gândit şi subtil, prin care să ni se explice cum se face trecerea de la prospeţime la putreziciune…”.

Deci sinusoida vieţii de care am vorbit de multe ori în eseurile mele ar avea reprezentarea în calitatea de prospeţime şi acea stare de descompunerea morală. Din păcate, ne aflăm în partea de jos a sinusoidei, cea de descompunere morală. Mai jos nu cred că se mai poate. Ar însemna distrugere completă, fără perspectiva unei revigorări. De la omul frumos, pe care au încercat a-l realiza strămoşii noştri, am ajuns brusc sau pe îndelete – spun unii – la omul urât al zilelor noastre. Degradarea este evidentă în special în politica noastră şi a pretinde moralitate politicii de la oameni imorali care ocupă funcţii în straturile politicii este absurd. Moralitatea politică nu poate exista atâta timp cât există imoralitatea individuală. Oamenii morali, culţi, inteligenţi sunt daţi la o parte, sunt persiflaţi, sensibilitatea lor este lovită cu vorbe dure, insultătoare, cu comportament grobian.

Oamenii imorali uzează de forţa grosolăniei, a barbariei, pentru eliminarea oamenilor sensibili, inteligenţi, morali. Astfel de oameni, rari şi din ce în ce mai rari, constituie un pericol, chiar o nenorocire pentru oamenii mediocri şi imorali. De aceea se străduiesc prin toate mijloacele să scape de ei. Iată, mai curând şi cu lovire fizică. Cine sunt cei ce lovesc? Sunt indivizi „sus cocoţaţi”, grobieni, încrezuţi în forţa ideologiei pe care o slujesc şi, necinstiţi fiind, vor să pară, în anumite împrejurări, când îşi pot pune masca pe faţă, „oameni de treabă”, neexcluzând, în anumite cazuri, utilizarea pumnului pentru a-şi exterioriza nestăpânirea, adică agresare fizică. Câtă trufie diavolească! Cinismul verbal, modul brutal de acţionare, diavolesc şi sângeros – de altfel şi expresia feţei era cea a unui diavol, doar coarnele-i lipseau – pe care l-au învăţat fiii de la părinţii lor, dă acum roade, este practicat de moştenitorii ideologiei respective. Grea a fost dărâmarea comunismului în ţara noastră, dar mai grea pare a fi moştenirea lui. Important este ca persoanele care-şi vor spune părerea să fie ele însele persoane morale.

Am remarcat demult că în platourile de televiziune nu se respectă dialogul, vorbitorii sunt întrerupţi, nu sunt lăsaţi a-şi duce ideile până la capăt, se folosesc tonuri ridicate, pentru a surclasa adversarul. Se vede că nu a fost de ajuns, agresivitatea nu s-a oprit aici… Ce fel de democraţie este aceea în care trăim, în care predomină imoralitatea şi oceanul imoralităţii se extinde de la o zi la alta? Tot Constantin Noica în altă carte a sa, „Pagini despre sufletul românesc”, vorbeşte despre „măsura” românului: „Spaţiul nostru interior e plin de echilibru; elanul nostru nu e niciodată excesiv […] Avem o măsură – dar umbrită parcă de atingerea cu lumea.  […] Măsură, dreptate, lege, nu sunt nici gândite, nici resimţite raţional şi juridic, cum înţelegem că au fost – dacă ele au fost – la Roma. Măsura noastră e mai puţin pusă, decât impusă. […] După Cantemir, omul trebuie să se împace cu lumea ca să nu fie „dihonie”. Iată că neînţelegerile, în momentul de faţă, au depăşit măsura, au degenerat în duşmănii şi duşmăniile  sunt sentimente pline de ură, din suflete fiind alungată iubirea aproapelui.

Se ştie că oamenii se nasc cu o mulţime de calităţi. Omul este singura fiinţă cu adevărat morală, având credinţa în Dumnezeu şi având posibilitatea de a alege binele, adevărul, dreptatea, cinstea, omenia, pentru fericirea vieţii lui. Religia, istoria, literatura, muzica, poezia ne conduc spre calea dreaptă a moralităţii. Oamenii morali dau la o parte răul, minciuna, desfrâul, furtul, nedreptatea. Iar la baza moralităţii lor stau: Iubirea, Înţelegerea şi Speranţa.  Dorinţa arzătoare de fericire, adică dorinţa de a avea o viaţă pe deplin satisfăcătoare, este dintotdeauna profund înrădăcinată în inima omului. Mulţi nu cred în ea. Mircea Eliade spunea: „Dar e atât de dureros şi greu să nu crezi în fericire. Pentru cei mulţi, fericirea ajunge chiar un sens dat existenţei. Cu atât mai rău pentru ei. Fericirea nu poate fi cunoscută, valorificată şi stăpânită decât după ce te-ai îndoit de ea”. Realizarea dorinţei de fericire depinde în mare parte de propria acţiune care se întâlneşte şi, adesea, se loveşte de a celorlalţi.

Cum se poate statornici o acţiune justă care să conducă fiecare persoană, comunităţile, naţiunile spre o viaţă reuşită sau, cu alte cuvinte, spre fericire? Unii consideră că acest fapt se poate împlini în urma unui dialog civilizat între persoane, un dialog mai amplu cu diferite culturi şi religii, care caută, în ciuda dificultăţilor din vremurile noastre, un drum autentic de fericire şi de sens. Revin la titlul eseului lui Constantin Noica – „Împăcare cu lumea” – şi spun, ca şi alţii, că, totuşi, în lume există partide de orientare religioasă, o anumită dorinţă de reîntoarcere la valorile creştine fundamentale, valori creştine izvorâte din învăţăturile Bibliei.   Poate este vremea când creştinul român – fiindcă am fost, suntem şi rămânem un popor creştin – să îşi pună nişte întrebări cu privire la fundamentul moralităţii, întrucât morala este înscrisă în firea umană, iar moralitatea determină sănătatea noastră sufletească şi trupească, şi în consecinţă ne oferă – liniştea şi pacea.

Autor: Vavila Popovici – Carolina de Nord

Citește și