Vavila Popovici: Filosofia, religia, știința și politica (32) – Lev Tolstoi

„Activitatea vieții se manifestă prin iubire. Omul nu poate spori iubirea din sine, pentru că iubirea este esența vieții înseși. Omul poate numai să distrugă piedicile din calea manifestării iubirii. În asta constă viața omului, iar eforturile lui trebuie îndreptate în această direcție.” – Lev Tolstoi 

Lev Tolstoi sau Contele Lev Nicolaevici Tolstoi ( 1828-1910) a fost unul dintre cei mai importanți romancieri ai lumii, scriitor din timpul perioadei cunoscută ca vârsta de aur a literaturii ruse (începută în 1820 cu primele opere ale lui Pușkin, și terminată în 1880 cu ultimele lucrări ale lui Dostoievski). El a lăsat omenirii o uriașă moștenire literară, cunoscută și admirată de iubitorii de literatură, precum romanele „Război și pace” și „Anna Karenina”, care au  avut o influență hotărâtoare asupra dezvoltării romanului mondial, iar credințele și ideile sale religioase, filozofice și estetice, propovăduite de-a lungul vieții prin celelalte opere, sunt reunite și cunoscute sub denumirea de „tolstoianism”.

Creația sa epică se impune prin capacitatea de cuprindere, adâncimea viziunii, acuitatea observației sociale și psihologice, sentimentul tragicului și omenescului. Tolstoi a fost de asemenea și eseist, dramaturg și reformator în domeniu educației. Interpretările sale literare privind învățăturile etice ale lui Iisus Hristos l-au făcut să devină mai târziu, spre sfârșitul vieții sale, un fervent comentator al învățăturilor lui Hristos. Ideile sale despre rezistența nonviolentă au avut un profund impact asupra unor personalități de referință din secolul al XX-lea, printre care Mahatma Gandhi și Martin Luther King, sau, înainte de aceștia, scriitori și filozofi indieni ca Rabindranath Tagore, ori poeta indiană Maitreyi Devi.

Tolstoi a cercetat cu atenție realitatea rusă și a meditat neobosit la rezolvarea problemelor legate de viața poporului. El a parcurs un drum plin de cotituri, de la clasa nobililor căreia îi aparținea, către poporul simplu pe care-l iubea cu sinceritate, devenind în cele din urmă exponentul intereselor țărănimii patriarhale.[

În Amintirile sale, Tolstoi își rezumă biografia într-o pagină: „Privindu-mi viața, examinând-o din punctul de vedere al binelui și al răului pe care l-am făcut, îmi dau seama că toată lunga mea existență se poate împărți în patru perioade: prima, cea poetică, minunată, inocentă, radioasă a copilăriei, până la paisprezece ani. Apoi cei douăzeci de ani oribili, de grosolană depravare în slujba orgoliului, a vanității și mai ales a viciului. A treia perioadă, de optsprezece ani, a durat de la căsătorie până la renașterea mea spirituală: lumea ar putea-o califica morală, pentru că în cei optsprezece ani am dus o viață familială cinstită și regulată, fără a ceda nici unuia din viciile pe care opinia publică le condamnă. Dar toate interesele mele erau limitate la preocupări egoiste, pentru familia mea, pentru bunăstare, pentru succesul literar și toate satisfacțiile personale. În sfârșit, a patra perioadă este cea pe care o trăiesc acum, după regenerarea mea morală; din aceasta n-aș vrea să schimb nimic, în afară de relele obiceiuri pe care le-am deprins în perioadele precedente”.

Lev Nikolaevici Tolstoi s-a născut la 28 august 1828 pe moșia Iasnaia Poliana (Poiana luminoasă), guberniaTula, la aproximativ 190 de kilometri la vest de Moscova, o moșie de mari dimensiuni, construită într-o pădure de foioase, în sec. al XVII-lea, de tatăl său, Nikolai Tolstoi, un conte provenind dintr-o familie de nobili germani din secolul al XVI-lea, care a dus o viață specifică aristocraților. A risipit averea familiei, majoritatea strânsă de strămoșul său care a fost colonel în Războiul Patriotic din 1812, război de apărare a țării împotriva lui Napolepn. În 1822, el s-a căsătorit cu Maria Nikolevna Volkonskaia, devenind astfel posesorul unei însemnate averi, adusă ca zestre de către bogata prințesă. Din cauza iresponsabilității sale, Nikolai a fost nevoit să folosească zestrea soției sale pentru a păstra situația financiară a familiei. Maria Nikolevna, mama viitorului scriitor, era, de asemenea, fiica unui general bogat, iar moșia Iasnaia Poliana făcuse parte din zestre, aparținând la început părinților ei. Ea a murit când micul Tolstoi nu împlinise încă nici doi ani. De atunci, în imaginația lui Lev exista portretul idealizat al mamei sale, perfectă, bună și iubitoare, și al tatălui respectat și iubit, moșierul pe care guvernul refuzase să-l angajeze, fiind un revoluționar care împărtășea dorința decembriștilor de înlăturare a familiei imperiale și a sistemului de iobăgie. Tolstoi, al patrulea fiu al lui Nikolai și al Mariei și-a petrecut copilăria la Iasnaia Poliana. Acolo și-a scris și majoritatea operelor.

După moartea mamei scriitorului, de educația copiilor (Tolstoi și cei trei frați mai mari: Nikolai, Dimitri și Serghei) s-a ocupat o rudă a familiei, T.A. Ergolskaia, de care scriitorul amintește deseori cu dragoste și duioșie. Ea a fost prima care i-a sădit în suflet iubirea pentru om și frumos și de la ea a primit cel dintâi îndemn de a scrie.

Asemeni tuturor familiilor de nobili înstăriți, educația lui Tolstoi a fost încredințată unor profesori particulari, de naționalitate germană și franceză, care locuiau la conacul familiei în tot cursul anului și se străduiau să le asigure copiilor o educație demnă de tinerii aristocrați. Primele opere literare citite de Tolstoi au fost poeziile lui Pușkin.

În anul 1837, întreaga familie s-a mutat la Moscova, pentru a înlesni copiilor continuarea studiilor în instituțiile de învățământ superior. Încetul cu încetul, copiii s-au obișnuit cu viața de oraș. În același an tatăl lor moare iar orfanii sunt luați sub tutela surorii mai mari a tatălui lor. Nu după mult timp însă, moare și această soră-contesă, iar copiii trec sub tutela celei de a doua soră – contesă a bătrânului Tolstoi, și soția guvernatorului orașului Kazan. În urma acestor evenimente, copiii s-au mutat în Kazan. Lev, care avea atunci 13 ani, a început să studieze limbile turcă, arabă și tătară împreună cu profesorul său particular. În aceeași vreme a citit și operele complete ale lui Rousseau, toate cele 20 de volume, îndrăgostindu-se imediat de filozofia lui.

Aspecte foarte grăitoare din copilăria, adolescența și tinerețea scriitorului se întâlnesc în trilogia sa autobiografică, opera cu care Tolstoi și-a făcut debutul în literatură.

În anul 1844, Lev Tolstoi a început să frecventeze cursurile facultății de limbi răsăritene, secția filologie turco-arabă, de la Universitatea din Kazan, pe care însă le-a abandonat și s-a înscris la facultatea de științe juridice. Fiind preocupat de prezența sa în înalta societate, Tolstoi și-a neglijat cursurile de la facultate, ocupându-se de femeile pe care le întâlnea. Organiza petreceri, frecventa toate balurile și se complacea în ambianța fastuoasă a cercurilor aristocratice. Neglijându-și studiile și obținând rezultate foarte proaste, a rămas repetent și a solicitat să fie transferat la facultatea de drept. Din nefericire, nici după ce a obținut transferul, Lev nu a renunțat la vechile deprinderi. În cele din urmă, el a abandonat facultatea în primăvara anului 1847, în mijlocul semestrului și s-a întors ca moșier la Iasnaia Poliana, pe care o moștenise de la părinți.

Înzestrat cu o natură neobișnuit de complexă, Tolstoi surprinde încă de pe atunci discordanța dintre forma strălucitoare și conținutul sterp al vieții aristocrației nobiliare. El surprinde ridicolul acestei lumi izvorât din contradicțiile de neîmpăcat dintre fond și formă și începe să fie frământat de gânduri contradictorii, care devin cu atât mai complicate cu cât i se lărgește orizontul cultural. Cunoașterea vieții Rusiei devine pentru Tolstoi problema centrală a preocupărilor sale. Însuflețit de idei democratice, Tolstoi căuta să îmbunătățească viața celor 330 de iobagi de pe moșia sa. Încercările lui au dat greș chiar de la început, deoarece iobagii își priveau noul stăpân cu neîncredere, iar tânărul Tolstoi nu înțelegea contradicțiile de neîmpăcat dintre iobagi și moșieri (experiența relatată în romanul „Învierea”). Retras la moșia sa, Tolstoi și-a alcătuit în această perioadă un vast program de studiu ce cuprindea un număr de materii foarte diferite unele de altele, menite să-i deschidă un orizont larg asupra cuceririlor omenirii pe tărâmul științei și artei. În doi ani, el a reușit să realizeze o bună parte a planului său. La începutul anului 1849 Tolstoi a făcut o călătorie la Petersburg în vederea susținerii examenelor de candidat la științe juridice. Tot în această perioadă, a șederii lui la Sankt Petersburg a devenit dependent de jocurile de noroc și, după multe partide pierdute, a realizat că era înglodat în datorii. A părăsit Petersburgul și s-a întors la Iasnaia Poliana, descoperidu-și o nouă pasiune: muzica țigănească. A chemat la conac un grup de muzicanți și le-a cerut să-i cânte melodii populare rusești. Serghei, fratele lui mai mare, venea și el adesea să îi asculte. Însă dragostea lui Lev pentru muzica lor a fost doar trecătoare, o pasiune care a stat la baza cărții „Sonata Kreutzer”.

Mereu frământat de necesitatea de a activa într-un domeniu oarecare, de a fi de folos societății, Tolstoi s-a înrolat în anul 1851 în rândurile armatei ruse care acționa în Caucaz. Departe de lumea mondenă, în mijlocul sălbaticei naturi a Caucazului, cântată cu atâta măiestrie de Pușkin și Lermontov, în mintea lui Tolstoi s-a înfiripat ideea „autodesăvârșirii”, care, cu timpul, a luat amploare, devenind baza filozofiei lui de esență mistică, religioasă și, în ultima instanță – reacționară.

Tot în această perioadă, Tolstoi și-a început activitatea de scriitor. A început să lucreze la primul său roman „Copilăria” care a fost publicat în 1852. Este o povestire autobiografică a anilor copilăriei petrecuți la Iasnaia Poliana. Tolstoi îi admira pe cazaci. Îi vedea ca pe un model de urmat pentru toți rușii, și un exemplu către care să tindă toți țăranii și chiar aristocrația.

În anul 1854 Tolstoi a fost transferat în armata dunăreană și a locuit timp de câteva luni în România, la București. Referitor la această perioadă, într-o scrisoare adresata mătușii sale, tânărul ofițer descrie astfel orașul: „Sunt năucit. Un oraș mare și frumos, obligația de a te prezenta multora, opera italiană și teatrul francez…” S-a reîntors în patrie odată cu începerea războiului din Crimeea și a luat parte la apărarea Sevastopolului, în 1855. Cu acest prilej Tolstoi s-a dovedit a fi un devotat fiu al patriei, luptând alături de soldații de rând. Scenele de bătălie, deosebite prin plasticitatea lor, le întâlnim în epopeea „Război și pace”.

În anul 1856 Tolstoi demisionează din armată și se dedică mai mult activității beletristice. În 1857, scriitorul a întreprins prima lui călătorie în Europa de Vest. A călătorit mai întâi la Paris, unde a luat pentru prima dată contact cu o națiune liberă.  Vizitat muzeele, a frecventat teatrele, sălile de concert, a mers la circ, a urmat cursuri la Sorbona și la Collége de France. Plimbându-se prin oraș, la un moment dat, a fost nevoit să asiste la spectacolul executării unei sentințe capitale într-o piață publică, ceea ce i-a stârnit un profund dezgust. Din Franța a mers în Elveția, iar apoi în Germania, și în cele din urmă s-a întors acasă, la Iasnaia Poliana. Odată ajuns aici, și-a reluat încercările de reformă agricolă cu iobagii de pe moșia lui, iar în cele din urmă, a deschis o școală.

La 26 de ani își mărturisește cu luciditate caracterul, într-un jurnal al său: „Sunt irascibil, plictisitor, intolerant și timid ca un copil. Sunt un bădăran. Ceea ce știu, am învățat, singur, rău, câte puțin, fără nicio ordine; și e foarte puțin. Sunt nestăpânit, nehotărât, nestatornic, stupid de vanitos și de expansiv, ca toți oamenii slabi. Nu sunt curajos. Sunt cinstit, în sensul că iubesc binele, sunt nemulțumit de mine când mă îndepărtez de bine și bucuros când mă reîntorc. Și totuși, există un lucru pe care-l iubesc mai mult decât binele: gloria. Sunt atât de ambițios, încât dacă ar trebui să aleg între glorie și virtute, mă tem că aș alege-o pe prima. Hotărât, sunt lipsit de modestie. Acesta este motivul pentru care apar timid văzut din afară, dar în sine mea sunt orgolios.”

Problema centrală a vieții Rusiei de la mijlocul secolului al XIX-lea era problema țărănească. Ea se punea deosebit de acut în urma Războiului din Crimeea (1853-1856), care a arătat și forța poporului rus, dar și gradul de înapoiere economică, socială și culturală în care se găsea Rusia acelor vremuri. Tolstoi nu putea rămâne departe de frământările legate de problema desființării iobăgiei. Dacă democrații-revoluționari vedeau eliberarea țărănimii pe calea revoluției țărănești, iar liberalii, aparținând clasei nobililor, pe calea reformelor de sus în jos, Tolstoi vedea rezolvarea problemei în „împăcarea dintre mujic și moșier”. După părerea lui Tolstoi, așa cum reiese din operele scrise în această perioadă și în special din povestirea „Dimineața unui moșier”, mujicul trebuie să dea ascultare mai departe boierului, iar acesta din urmă, credincios „principiului autodesăvârșirii”, trebuie să dea dovadă de generozitate față de fratele-mujic și să facă tot ce-i stă în putință pentru a-i îmbunătăți viața. Pentru Tolstoi feudalismul nu constituia un rău social; era și el de acord că trebuie înlăturat cu orice preț, dar asta nu din motive de ordin politic sau social, ci spiritual. El nu vedea în feudalism o piedică în calea dezvoltării firești a Rusiei, ci izvorul chinurilor morale ale nobilimii.

Pentru înlesnirea apropierii dintre țăran și moșier, Tolstoi considera că pasul de început trebuie să fie făcut cu ajutorul răspândirii culturii în popor. În acest scop el a înființat la Iasnaia Poliana o școală, a plecat din nou în străinătate pentru a sta de vorbă cu cei mai de seamă pedagogi ai Europei, și s-a reîntors hotărât să procedeze în alt chip, întemeindu-și un sistem propriu de educație liberă, adică metoda conversației libere cu școlarii. Munca pedagogică l-a captivat, având prilejul să cunoască îndeaproape copiii de țărani, înzestrați cu aptitudini și talente deosebite.

În august 1862, Tolstoi se căsătorește cu Sofia Andreevna Berg, fiica unui medic din Moscova. El avea 34 de ani, iar ea doar 18. La început au petrecut momente liniștite și plăcute, viața de familie fiind fericită. A fost pentru Tolstoi o căsătorie ideală: soția sa îi administra moșia, îi recopia manuscrisele (a transcris de 7 ori „Război și pace” și i-a dăruit 12 copii. Ultimul copil, un fiu pe nume Ivan, s-a născut în același an cu primul lor nepot, pe când Tolstoi împlinise șaizeci de ani. Dintre toți acești copii, niciunul nu a împărtășit idealurile filozofice și morale atât de dragi tatălui lor. La 70 de ani Tolstoi era în culmea gloriei – o glorie universală, cum numai Voltaire și Goethe o mai cunoscuseră. Dar în familie viața devenea infernală. Mai târziu începe o perioadă de certuri cu soția sa. Torturat de o nelămurită angoasă, se confesează în jurnal:

„Iubeam, eram iubit, aveam copii frumoși, aveam glorie, sănătate, vigoare fizică și morală. Eram în stare să cosesc ca un țăran, să lucrez zece ore în continuu, neobosit. Dar deodată viața mea s-a oprit. Nu mai aveam dorințe, nu mai aveam ce să-mi doresc. Adevărul este că viața era absurdă. Ajunsesem pe marginea prăpastiei și vedeam că în fața mea nu era altceva decât moartea. Eu, omul viguros și fericit, simțeam că nu mai puteam trăi.”

Criza acută pe care o traversa îl face să renunțe la avere, transcriind-o pe numele soției, să scrie numeroase opere de reformator – asupra religiei, iubirii aproapelui, artei, sărăciei. Strania întorsătură în viața sa spirituală creează o atmosferă insuportabilă în familie. Comportamentul său a devenit plin de contradicții și dominat nu numai de sinceritate, ci și de un mare orgoliu. După apariția romanului  „Învierea”, Biserica îl excomunică. Prietenia tinerilor Gorki și Cehov i-a mai dat un oarecare echilibru.

În anul 1901 Tolstoi pleacă în Crimeea pentru a se lecui de pneumonie, după care s-a reîntors la Iasnaia Poliana, unde a rămas până în preajma morții sale. În același an el este excomunicat din biserică (mai ales din cauza ultimului său roman „Învierea”, în care atacă fățiș biserica.

Revoluția din anul 1905 l-a găsit preocupat de același frământări și chinuit de contradicția dintre sincera lui dorință de a veni în ajutorul țăranilor și teoria neîmpotrivirii la rău prin violență. Credința în eficacitatea acestei teorii îi era de multe ori contrazisă de mersul firesc al istoriei, iar el nu poate să nu recunoască uneori binefacerile revoluției. Tolstoi nu a putut rămâne indiferent la numeroasele execuții din perioada de după revoluția din 1905 și a scris, plin de revoltă și indignare, articolul „Nu pot să tac” (1908), în care atacă direct guvernul.

Contrastul dintre viața lui de liniștită bunăstare și mizeria în care trăia poporul, îl făcea să sufere din ce în ce mai mult și îl ducea spre obsedanta idee de a-și părăsi familia și de a se refugia în altă parte a Rusiei, pentru a duce o viață simplă și liberă.

Acest sfâșietor chin moral îl determină pe Tolstoi ca în 1910, în vârstă de 82 de ani, să părăsească Iasnaia Poliana și să plece, împreună cu fiica sa, Alexandra, și medicul său. De teamă să nu fie urmărit, a decis să se îndrepte către o mânăstire, însă la mijlocul drumului a abandonat traseul rămânând într-o stație de tren. Nerezistând călătoriei, Tolstoi a murit în acea mică gară. La auzul înrăutățirii stării sale de sănătate, copiii s-au grăbit să vină și au stat la căpătâi până în zorii zilei de 7 noiembrie, când pneumonia l-a doborât. Fiul său, Serghei, i-a auzit ultimele cuvinte: „Adevărul… Iubesc… mult… toţi”. Înhumarea lui Tolstoi a fost făcută în pădurea Zakaz, în locul dorit de el. Dacă Dostoievski a avut parte de o înmormântare aristocratică, aristocratul Tolstoi a avut parte de una simplă. Primul a fost iertat de Biserică pentru păcatele lui. Al doilea nu a iertat niciodată Biserica pentru păcatele ei.

Opera, selectiv: Romane: Război și pace (1865-1869); Anna Karenina (1873-1877); Învierea (1899).

Nuvele și povestiri: Amintiri din Sevastopol (1855-1856); Trei morți (1859); Cazacii (1863); Prizonierul din Caucaz (1872); Moartea lui Ivan Ilici (1884-1886); Ivan cel prost (1886), Sonata Kreutzer (1889-1891), Stăpân și slugă (1895), Cuponul fals (1911), Hagi Murad (1912).

Teatru: Puterea întunericului (1887); Cadavrul viu (1911).

Scrieri filozofice: Religia mea (1883); Împărăția lui Dumnezeu este cu tine (1894); Ce este arta? (1897); Calendarul înțelepciunii (1910).

Scrieri autobiografice: Copilăria (1852); Adolescența (1854); Tinerețea (1856).

În ultima perioadă a vieții, Tolstoi a trăit o puternică criză morală, a început să critice Biserica Ortodoxă, și-a întocmit ca și Jefferson cândva, o Biblie personală, în esență, critica scriitorului la adresa Bisericii Ortodoxe era că aceasta concentrează atenția oamenilor pe ritualuri și dogme absurde, ca să cultive dezinteresul pentru singurul lucru care era cu adevărat important, anume învățătura etică a lui Iisus Hristos. Asemeni lui Newton și Jefferson înaintea lui, Tolstoi respingea credința în Sfânta Treime; el nega dogma lui Iisus ca mântuitor al omenirii, învierea din morți, nașterea din fecioară, viața după moarte și judecata de apoi.

De altfel, un profesor de patristică de la Academia Teologică din Kiev, considera că învățătura etică a lui Tolstoi este în complet acord cu aceea a Sfântului Ioan Gură-de-Aur, și că ținând cont de faptul că toți ceilalți Sfinți Părinți ai bisericii creștine timpurii au fost și ei de acord cu Gură-de-Aur, practic mesajul social al lui Tolstoi coincidea cu învățătura adevăratei ortodoxii.

Între 1863 și 1877, Tolstoi a scris cele două mari capodopere, „Război și pace” (1869) și „Anna Karenina” (1877). „Război și pace” redă evenimentele din timpul invaziei lui Napoleon văzută prin prisma destinului câtorva familii rusești și în special prin ochii a două personaje, prințul Andrei Bolkonski și Pierre Bezuhov, care încearcă să descopere sensul vieții. Incomparabilă amploarea viziunii sale epice, ce cuprinde stările sufletești prin care trec orașe întregi, mișcările armatelor, prevestirile de rău augur ce planează asupra întregii societăți.

În 1865 nota în jurnalul său: „Mă pasionează istoria lui Napoleon și Alexandru. Ideea de a scrie o istorie psihologică – romanul lui Napoleon și Alexandru – conștiința posibilității de a face un lucru mare m-a cuprins acum ca un nor de bucurie. Toată mârșăvia, toată vorbăria, toată nebunia, toate contradicțiile din sufletul oamenilor care i-au înconjurat și din ei înșiși”. Personajele deosebit reliefate sunt: prințul Andrei Bolkonski, contele Pierre Bezuhov și Natașa Rostova. Primul este un om inteligent și cult, voluntar și energic, generos și sincer, onest și cu o bogată viața interioară, dar care, conștient de inevitabilul declin al clasei căreia îi aparține, și dezamăgit de mediul căruia nu i se poate adapta, deși caută, zadarnic, să dea prin acțiune, un sens vieții și devine pesimist. Pierre Bezuhov este un caracter total diferit: timid și lipsit de voință, sentimental și aplecat spre visare, fără simț practic și spirit de inițiativă, snob deși îi displace stilul de viață al aristocrației; de asemenea, un om preocupat de dreptatea socială, ajungând până la atitudini protestatare. Tolstoi l-a învestit cu anumite caractere care îi erau proprii lui, în timp ce altele le-a proiectat asupra lui Andrei. Bolkonski este un fel de om al „Secolului luminilor”, în timp ce Bezuhov pare a fi – asemeni scriitorului – un discipol al lui J.J. Rousseau. Natașa (considerată de critici ca fiind una din cele mai bine realizate personaje feminine din întreaga literatură universală) reprezintă idealul feminin tolstoian: spontană și simplă, delicată și afectuoasă, devotată familiei.    Pasaje relevante din „Război și pace” erau afișate pe străzile Moscovei pentru a servi drept pildă de eroism.

Romanul „Anna Karenina” reprezentă una dintre cele mai mărețe povești de dragoste din literatura mondială, ilustrând iubirea adulteră a Annei Karenina și a contelui Alexei Vronski care duce la distrugerea Annei, ca urmare a refuzului acesteia de a se conforma valorilor ipocrite ale moralei clasei superioare. În paralel cu tragedia Annei, Levin încearcă să descopere o alternativă a vieții sociale pe care o întrezărește în viața casnică, alături de țăranii de pe moșia sa. Romanul începe astfel: „Toate familiile fericite seamănă între ele, fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei.” Răzvrătita Anna Karenina dă frâu liber pasiunii pentru ofițerul îndrăzneț, contele Vronski, și își părăsește căminul lipsit de dragoste, pentru a se arunca în brațele unei iubiri pasionale, dar sortite eșecului. Ea își sacrifică astfel copilul și se supune condamnării de către înalta societate moscovită. Povestea tragică a Annei este întrețesută și contrastează cu idila și căsătoria dintre Constantin Levin și Kitty Șcerbațkaia, foarte asemănătoare cu cea dintre Tolstoi și soția sa. Căutând adevărul, Levin își exprimă opiniile despre societatea contemporană, politică și religie, care sunt adesea considerate ca aparținând autorului.

Atenția lui Tolstoi, în acest roman, s-a îndreptat spre viața contemporană, sfera de realități și probleme s-a redus la viața de familie. Totuși, cadrul social este și aici amplu și atent investigat. Prezentând nu doar o poveste de dragoste, ci și idei filozofice despre societate, romanul încearcă să evidențieze aspecte umanitare, sensul și scopul vieții, condițiile morale ale căsătoriei și vieții de familie, relația dintre viață și moarte, dintre iubire și fericire.

„Anna Karenina” a fost și este considerat cel mai „cinematografic” roman al lui Tolstoi, beneficiind de numeroase ecranizări. Anna a fost interpretată de actrițe celebre, începând cu actrița suedeză Greta Garbo (1935) și ultima ecranizare , în 2012, cu actrița britanică Keira Knightley.

Deși atât „Război și pace”, cât și „Anna Karenina” sunt puternic ancorate în spațiul și vremea lor, nici unul dintre ele nu este limitat de acestea, căci Tolstoi a urmărit dezvăluirea unor adevăruri mai ample ale istoriei și naturii umane.

Între anii 1889—1899, Tolstoi a scris cel de-al treilea roman, „Învierea”, inspirat din viața epocii și având o tematică profund socială și politică. Fiind scris într-o epocă de creștere a avântului revoluționar premergător revoluției din 1905, romanul are un ascuțit caracter demascator și o mare forță generalizatoare. Prințul Nehliudov este numit membru într-o comisie de jurați, întrunită pentru a judeca și condamna o prostituată acuzată de crimă. O recunoaște: este chiar Katiușa Maslova, fosta servitoare a familiei sale, pe care el a sedus-o, împingând-o astfel până la ultima treaptă a decăderii. Pradă unor atroce remușcări, Nehliudov renunță la moșii și la viața mondenă, o urmează pe condamnată în Siberia, iar după ce îi obține grațierea, îi cere, spre a-și ispăși greșeala față de ea, să se căsătorească cu el. Ea refuză, iar el rămâne să mediteze asupra adevărurilor Evangheliei. Punând în centrul atenției autodesăvârșirea Katiușei și încercările lui Nehliudov de a începe o viață nouă, Tolstoi arată în același timp mizeria în care trăiau oamenii simpli, satul căzut în ruină, închisoarea țaristă și deținuții ei, deportarea în Siberia, demască ipocrizia bisericii, justiția, corupția aparatului de stat țarist. În acțiunea romanului, Tolstoi a introdus oameni din cele mai felurite categorii sociale. El a zugrăvit și vârfurile nobilimii, și preoțimea, și funcționărimea, și ofițerimea, și negustorimea, și lumea meseriașilor și pe cea a mujicilor, încercând chiar să creeze tipuri de revoluționari, prezentându-i cu simpatie îndeosebi pe narodnici, în timp ce față de social-democrați are rezerve și își manifestă chiar dezacordul și lipsa de înțelegere.

Romanul „Învierea” a înfuriat Biserica Ortodoxă. Această lucrare a determinat Biserica să-i refuze lui Tolstoi toate sfintele taine, inclusiv împărtășania, pentru tot restul vieții. Astfel, scriitorul a primit cu furie știrea cu privire la excomunicarea sa din sânul Bisericii în februarie 1901.

În1879, lăsând deoparte literatura, Tolstoi a început să scrie filozofie creștină, printre operele sale numărându-se „Confesiunile”, „Critica teologiei dogmatice”, „Scurtă expunere a Evangheliei” și „În ce constă credința mea”, lucrări unde autorul își prezintă propriile interpretări religioase. În această perioadă a publicat și „Cu ce trăiesc oamenii”, o serie de povești populare, incluzând „Ivan cel prost”.

Spre sfârșitul vieții, Tolstoi a căutat din ce în ce mai atent înțelepciunea supremă și mântuitoare. A căutat-o în sine, în mujici, în gândurile oamenilor înțelepți. L-a interesat vechea filozofie chineză, indiană, ebraică, creștină. A căutat răspunsuri în operele unor gânditori și profeți precum Buddha, Lao Zi, Isaia, Iisus. Dintre cei moderni, îi prefera pe Pascal, Kant, Gandhi. Îi displăceau, în schimb, autorii „la modă”, Schopenhauer, Nietzsche sau rușii care puteau fi suspectați de decadență. Citind „Dama de pică” (de Pușkin), a exclamat: „Ce ciudat, au fost Pușkin, Lermontov, Dostoievski… Iar acum cine mai sunt? Mai e Cehov, plăcut dar fără de conținut, deși un adevărat artist. După care urmează tot acest îngâmfat fleac decadent. Mai ales îngâmfat!”

Insistența lui Tolstoi în promovarea pacifismului și împotrivirea față de război au dus, în cele din urmă, la întemeierea școlii de gândire tolstoiste. Gândirea lui a fost cuprinsă în expunerea ideilor noi asupra religiei, bisericii, artei, școlii, educației, vieții, muncii, progresului, patriotismului, guvernului, militarismului, chestiunii agrare etc. Dacă inițial a fost un raționalist (am pomenit de influența lui J.J. Rousseau), ceea ce l-a ajutat să critice aspectele negative ale vieții ruse, cu timpul umanismul i-a cucerit gândirea. Tolstoi afirma: „Simțul umanitar este puternic la ruși, dar nu au pic de respect față de drept, de justiție. Este foarte adevărat. Este o trăsătură caracteristică pe care parțial se bazează despotismul.”

Conform lui Tolstoi, nu poate exista guvern creștin: valorile creștine sunt incompatibile cu faptul de a guverna. „Să nu te împotrivești răului prin forță.” – este lozinca sa, care, implicit, condamnă orice acțiune revoluționară.

Celor doi – Tolstoi și Dostoievski – le-a fost dat să remarce și să înțeleagă măreția celuilalt. Dostoievski a citit și a apreciat romanul „Anna Karenina” declarând că l-a influențat profund în conceperea fraților Karamazov. După ce a murit Dostoievski, în 1881, a continuat să-i recunoască valoarea, a deplâns profund pierderea unui om pe care nici măcar nu a ajuns să îl cunoască. În1910, când Tolstoi a trecut în neființă, pe noptiera de lângă patul de moarte se odihnea un exemplar al romanului „Frații Karamazov”, scris de Dostoievski.

Tolstoi și-a petrecut perioada de asfințit a vieții ca filozof în era revoluției ruse, fără însă a o sprijini. Revoluționarul rus Vladimir Lenin (1870-1924) care a condus partidul bolșevic, primul premier al Uniunii Sovietice și fondatorul cunoscutei ideologii numite leninism, a respins filozofia non-violentă, dar aceasta a înflorit în India. Protestul lui Tolstoi împotriva regimului rus care a oprimat țărănimea și a suprimat forțele revoluționare a fost auzit în întreaga lume, insuflând curaj activiștilor din rândul diferitelor popoare oprimate. Revoluționarii indieni au citit operele lui Tolstoi și, ca răspuns la cererile acestora, el a scris „Scrisoare către un hindus: „Nu vă opuneți răului, dar nici nu participați în acțiunea răului…și nimeni nu va reuși să vă înlănțuie”. Gandhi a fost profund mișcat la citirea rândurilor lui Tolstoi, și i-a transmis multe scrisori. Gandhi a organizat o rezistența non-violentă pe care a folosit-o pentru a cuceri independența Indiei.

 „Trebuie să ne străduim să ne eliberăm de dorința de a-i organiza pe alții. Dacă vreau să-i organizez pe alții, cad ușor în ispita folosirii violenței”, scria Tolstoi, cunoscând și caracterul omului rus.

Filozoful rus Nicolai Berdiaev (1874-1948) care s-a ocupat de filozofia religiei, spunea că „Tolstoi este rus până în măduva oaselor și nu putea să apară decât pe pământ rus, deși a trădat ortodoxia”.

Unii comentatori au avut convingerea că Lev Tolstoi a rămas până la sfârșitul vieții sale un om profund religios, că eforturile din ultima parte a vieții au fost concentrate în scopul atragerii atenției oamenilor către esența religioasă a creștinismului: „nu către ritualuri sau convenții, ci către esență.”

Psihologul și filozoful american William James (1842-1910), într-o scrisoare către fratele său, scriitorul Henry James, afirma despre Tolstoi: „Este un adevărat leu al literaturii”; Scriitorul Ivan Goncearov (1812-1891), la apariția romanului „Război și pace” a scris: „Eposul modern al lui Tolstoi este cea mai hotărâtoare cotitură în întreaga dezvoltare a epicii universale după Homer și Virgiliu.”; criticul și istoricul literar român, Tudor Vianu (1898-1964): „Sunt aici lucruri pe care în afară de Tolstoi, nimeni în toată Europa nu le-ar putea scrie.”; romancierul francez Albert Camus (1913-1960), într-un interviu despre Tolstoi: „Un om de omenie: nu mai bun și nu mai deosebit decât ceilalți oameni; dar un om care simțea mai puternic, suferea mai mult și trăia viața mai intens decât alții.”

Revin la Goncearov, la romanul lui intitulat „Oblomov” – numele personajului principal – , roman pe care l-am citit cu mare plăcere și interes. Era acolo redat personajul simbolic din literatura rusă a secolului XIX-lea, „omul de prisos, tânărul nobil, generos, dar care pare incapabil să ia decizii importante sau să întreprindă acțiuni semnificative”. De-a lungul romanului își părăsește rar camera sau patul, în primele pagini, nu reușește decât să se mute din patul său pe un scaun, și de a ateriza (de altfel obsesia sa) direct în papucii de casă.

Filozoful idealist Benedetto Croce (1866-1952) în „Istoria esteticii” ne spune că Tolstoi și-a conceput cartea privind arta care „trebuie să comunice sentimentele după cum cuvântul comunică gândurile”, contrariat fiind de ura existentă față de conceptul de frumos. Și aceasta se vede din comparația pe care el o face între artă și știință, ajungând la afirmația că „funcția artei este de a face asimilabil și sensibil ceea ce ar putea să nu fie asimilat sub forma argumentării”, și că „adevărata știință examinează adevărurile considerate importante pentru o anume societate și într-o epocă dată și le face să pătrundă în conștiința oamenilor, în timp ce arta face să treacă din domeniul științei în cel al sentimentului”. Nu există deci artă pentru artă, după cum nu există știință pentru știință. Orice operă de artă trebuie să fie îndreptată spre creșterea moralității și suprimarea violenței. Și de aceea se poate spune că aproape întreaga artă produsă până acum în lume e falsă: Eschil, Sofocle, Euripide, Aristofan, Dante, Tasso, Milton, Shakespeare, Rafael, Michelangelo, Bach, Beethoven (spune Tolstoi)sunt reputații artificiale, făurite de critici.

În „Istoria filozofiei românești” se spune că poporanismul (ideologie tradițională românească, întemeiată în 1890 de avocatul și jurnalistul Constantin Stere, în spiritul curentelor tradiționaliste) a recomandat , de exemplu, ca atunci când este cazul, țăranul „trebuie arătat în toată goliciunea inferiorității, sălbăticiei și barbariei lui. Să nu i se cruțe nici o apucătură rea, nici un viciu. Să fie zugrăvit complet, așa cum zugrăvesc cei mai mari romancieri, cum zugrăvește Tolstoi pe Ana Karenina, cu toate contingențele explicatoare, cu faptele luminate de cauzele lor…”. Și, poporaniștii mai făceau o observație pertinentă: „Toți marii scriitori sunt foarte naționali. Pot fi, Tolstoi și Dostoievski altceva decât scriitori ruși?”

M-a impresionat titlul dat de scriitorul român Ion Druță cărții salePlecarea lui Tolstoi: întoarcerea țărânei în pământ”, în care marele scriitor rus este prezentat în trei ipostaze: Tolstoi creatorul, Tolstoi gânditorul și Tolstoi omul, care își trăiește viața cea de toate zilele. Spre bucuria mea, mi s-a dăruit cartea „Lev Tolstoi – Despre Dumnezeu și om – din jurnalul ultimilor săi ani”. Remarcam în ea zbuciumul ființei sale, în 1910, cu numai câteva luni înainte de moarte, când scria: „Pentru prima dată simt cu acuitate cât de întâmplătoare e lumea asta. De ce eu, care sunt atât de clar, simplu, chibzuit, bun, trăiesc în lumea asta încurcată, complicată, nebună, rea? De ce?”

Mărturisea cu sinceritatea sufletului și a minții lui, greșind desigur. „Sunt atât de ambițios, încât dacă ar trebui să aleg între glorie și virtute, mă tem că aș alege-o pe prima. Hotărât, sunt lipsit de modestie…” mărturisea tot cu sinceritate în jurnalul său, citat mai sus. Acum, era sceptic nevrând să rămână la judecata cea mai înaltă, aceea că, nimic nu se întâmplă în lumea noastră pământeană fără voia lui Dumnezeu, și rostul celor întâmplate îl știe doar El.

Autor: Vavila Popovici (Carolina de Nord – SUA). Scriitor și jurnalist, poet, traducător tehnic. Senior Editor în cadrul redacției Occidentul Românesc.