Vavila Popovici: Despre minciună și perfidie

171

Vavila_Popovici-1989

„Nimeni nu este așa de nebun încât, pus să aleagă, va alege războiul, nu pacea.
În timp de pace, copiii își îngroapă părinții.
În război, părinții își îngroapă copiii.” –
Herodot

„Ne scăldăm toţi în minciuni;/ cu minciuni încercăm să ne salvăm din încrengătura altor minciuni./ Adevărul nu ne mai este demult prieten!… ” Așa îmi începeam cândva un poem…
Dacă există termenul de Diplomaţie ca fiind „arta şi practica de a purta negocieri între reprezentanţi împuterniciţi ai unor naţiuni sau grupuri diverse”, ajutând la stabilirea unui climat liniștit, trist este că nu totdeauna partenerii respectă convențiile. În diplomație intervine deseori minciuna, ca o afirmație contrazisă de observație, realitate, sau de bun simț. Iar minciuna produce de cele mai multe ori confuzie, oferă false speranțe și este, până la demascarea ei, în favoarea celui care o practică. Există diferite feluri de minciuni, printre care putem enumera: minciuna individuală politică, orientată către schimbarea opiniei și convingerilor unui individ sau a unei mulțimi, cu posibilitatea manipulării intențiilor și comportamentelor altora în favoarea unui singur individ; minciuna contextuală în care se afirmă doar o parte a adevărului, știind că sunt necesare unele informații, dar și faptul că fară informații, nu poate fi crezut cel ce minte. Cei care primesc aceste date mincinoase nu le înțeleg, alteori le acceptă pentru a cunoaște in extenso problemele, bazându-se pe spusele elvețianului Carl Gustav Jung (1875-1961): „Cunoaşterea nu se bazează doar pe adevăr, ci şi pe eroare”, urmând a se face ulterior o analiză amănunțită și eficientă, întrucât eroarea este rezultanta unei judecăți strâmbe.

Pentru filosoful englez Thomas Hobbes (1588-1679) cunoașterea începe cu senzația care trebuie înțeleasă, prelucrată, gândită, calculată, judecată, aceasta ducând în final la un calcul aritmetic, cel de a aduna și scădea, a cântări pierderile și câștigul. Multe greșeli – păcate – sunt date în vileag, unele de natură fizică, dar și multe de natură spirituală, precum: dușmănia, cearta, egoismul, invidia, orgoliul, minciuna. Gândul rău, se spune, vine sub diferite feluri de patimi, printre care gândul de slavă, de putere care include mânia.

Hobbes consideră binele și răul noțiuni relative, ele fiind în funție de persoană, loc, împrejurări, bine fiind în final ceea ce folosește vieții în comun, răul – ceea ce strică acestei vieti. Politica o consideră a fi o știință rațională, la fel cu geometria; datorită faptului că oamenii s-au născut egali, ei se bucură de acea egalitate a şansei de a-şi atinge scopul, de regulă, propria conservare. Totuşi, pentru a-şi atinge acest scop, ei caută să-i distrugă și să-i supună pe ceilalți, domnind astfel un război al fiecăruia cu ceilalți, pe baza adevărului brutal – „Homo homini lupus” – lăcomia sălbatică, nepotolită, ce transformă pe unii oameni în fiare – și care, cum am mai spus, naște pasiuni, concurență, dorință de glorie. Și interesantă este afirmația: din moment ce nu dispun de o putere comună care să-i țină la respect, ei continuă să se afle într-o stare de război.

Înșelate pot fi masele în istorie, afirma filosoful nostru Petre Țuțea (1902-1991) în cartea sa „Între Dumnezeu și neamul meu”, specificând că există două concepții asupra istoriei, una că oamenii mari fac istorie, și alta că masele fac istorie, în democrație personalitățile fiind desemnate de mulțimi. „Popoarele sunt ca pădurile în care găsești copaci viguroși, cioturi, plante chircite și hoituri. Privită din afară pădurea este grandioasă. Popoarele nu sunt suma indivizilor care le compun la un moment dat. Ele trebuie privite ca întreguri țesute din trecut, prezent și viitor.”

După gândirea filosofului german G.W.F. Hegel (1770-1831) rațiunea guvernează lumea și ea se realizează în istorie; obiectivul istoriei nu îl constituie indivizii în existența lor singulară, ci totalitatea poporului și spiritul său și, în concluzie, afirmă că Dumnezeu face istoria: „Istoria este dezvoltarea naturii lui Dumnzeu într-un anumit element particular […] Trebuie să vină în sfârșit timpul ca producția bogată a rațiunii creatoare, care este istoria universală, să fie înțeleasă. Înțelegerea noastră căuta să găsească teza centrală, după care ceea ce este intenționat de înțelepciunea veșnică, a apărut pe terenul spiritului real și în această măsură studiul nostru este o teodicee”- (existența răului, a nedreptății în lume, nu infirmă bunătatea divină).

Scriitorul și publicistul austriac Stefan Zweig (1881-1942), în cartea „Lumea de ieri: Amintirile unui european” – (memorii postume) – are observații foarte interesante: „…reflectând în liniște, te-ntrebi de ce a intrat Europa în 1914 în război, nu găsești nici un argument de origine rațională, și nici măcar un motiv. Nu era vorba de nici un fel de idei, erau în discuție doar micile probleme de frontieră; nu pot explica fenomenul decât prin acest surplus de forță, urmarea tragică a acelei energii interne care se acumulase în acești patruzeci de ani de pace, și care voia să se descarce cu violență. Fiecare stat se trezise peste noapte că este puternic, fiecare voia și mai mult, și fiecare voia ceva de la celălalte. […] fiecare credea că în ultimul minut celălalt va bate în retragere; așa își începură diplomații jocul lor de reciprocă tragere pe sfoară […] Încă nu izbucnise panica, dar mocnea o permanentă neliniște […] Era oare posibil ca războiul să se abată asupra noastră fără ca noi să știm de ce și pentru ce?”

Orice am spune, situațiile se repetă în viața oamenilor, dar și a națiunilor – „voite de Dumnezeu”. Sunt acele „clișee” de care vorbea și Petre Țuțea, datorate confuziilor din cauza neputinței spirituale în gereral și a prostiei. Mihail Kogâlniceanu (1817-1891), omul politic român de orientare liberală, ne amintește tot Petre Țuțea, recomanda măsura în actele spiritului înnoitor: „Nici încremenire în tiparele trecutului, nici anularea lor”, învrăjbirea însă, fiind „calea sigură către cimitirul istoriei”.

În afara minciunii, în politică, ca și în viața curentă a oamenilor, intervine perfidia, definită în dicționar ca fiind „o trăsătură de caracter, faptă, manifestare care denotă răutate, viclenie, necinste, în ciuda aparențelor binevoitoare”. Am citat cândva cuvintele lui Lenin, spuse la vremea sa, pentru exemplificarea definiției din dicționar: „Trebuie să folosim orice şiretlic, truc, perfidie, ilegalitate, minciună. Regula de bază este de a specula tot timpul conflictele de interese dintre statele capitaliste”.

Foarte apropiată acestui defect al caracterului este perversitatea, termen provenit de la cuvântul latin „perverto”, care înseamnă a ruina, a distruge, a face rău. Conform unui dicționar – „Caracter pervers; imoralitate; depravare; corupție”. Când s-a apelat la mai multe dicționare, s-a ajuns la concluzia că perversiunea reprezintă schimbarea binelui în rău, cu scopul de a corupe, pentru a-și putea satisface interesele. Schimbarea convingerilor și purtării este favorizată de falsele valori ale societății moderne, comportamentul așa-zis „pervers” a devenit tot mai răspândit.

Este un fapt recunoscut că viața socială modelează trăsăturile de caracter individuale. Dacă secolele trecute, puritane și moraliste, cunoșteau sentimente de rușine și vinovăție, iată că societatea actuală, prin permisivitate și egoism, favorizează perversitatea. Se ridică oamenii fără caracter, imorali, vanitoși care odată intrați în politică, fac orice pentru a se menține, a nu ajunge a fi judecați, luând în brațe o idee care perturbă liniștea omenirii, și invocând o falsă aducere de bine. Ar fi necesar să fim conștienți că există o parte de vină în tolerarea unor astfel de caractere și mai ales trebuie să înțelegem că avem dreptul să ne opunem acestor perversități politice, celor care încearcă minciuna, manipularea.

Aș rezuma în modul următor gândirea rațională, diplomatică a Fericitului Augustin (354-430): Dacă observi totul cu răbdare, începi și termini prin a suporta; dacă suporți, înseamnă că tolerezi; dacă tolerezi înseamnă că și accepți, și dacă accepți ceea ce ai văzut, înseamnă că vei fi, în cele din urmă, de acord (îți vei exprima acordul!).

Trăim într-un climat haotic. Nu se mai ține cont de legi, de convenții, se acționează cu o totală ignorare a lor, cu motivații false, perfide. Dacă un lider își permite o atfel de atitudine, ce să mai vorbim de efectul asupra celorlalți membri ai societății? Care este cauza, ce îl determină la o astfel de acțiune, premeditată, camuflată și prea puțin plauzibilă? Competiția exagerată din zilele noastre predispune la lipsa de scrupule, urmărindu-se avantaje care au o bază materială și totodată satisfacerea unor orgolii.

Sigur că nu trebuie să devenim obsedați și să ne gândim că suntem înconjurați numai de oameni care ne vor răul. Sunt și oameni bine intenționați, puși în fața unor probleme noi pe care încearcă să le rezolve spre binele și liniștirea oamenilor, însă situația la care s-a ajuns trebuie să facă pe fiecare să gândească și să devină mai atent față de conduita perversă a unora, deoarece perverșii fac rău voluntar pentru a-și atinge scopurile, iar suferința celorlalți le este indiferentă. Perverșii nu sunt capabili de sentimente asemenea unui om obișnuit. Întrebarea este: pot fi numiți nebuni dacă înțeleg că fac rău? Oricum, ei nu au remușcări. A-i ține la distanță este cea mai înțeleaptă metodă. Dar cât timp pot fi ținuți la distanță? Aici instinctul, judecata, inteligența, cred că trebuie să acționeze.

Filosoful francez Henry Bergson (1859-1941) a analizat instinctul, inteligența și intuiția, spunând că inteligența prin intermediul științei care este opera ei, ne va oferi din ce în ce mai complet secretul operațiilor fizice. Ea se învârte imprejurul vieții, luând din afară, cel mai mare număr posibil de vederi asupra acestui obiect pe care îl atrage la sine, în loc de a intra în el. Dar în interiorul vieții ne-ar putea conduce intuiția, instinct devenit dezinteresat, capabil de a reflecta asupra obiectului său și de a-l extinde în mod indefinit. Dacă ea depășește inteligența, totuși de la inteligență îi va veni zguduitura ce o va fi făcut să urce la punctul care este. Fără inteligență, ea va fi rămas, sub forma de instinct, mărginită la obiectul special care o interesează în mod practic, și exteriorizată de el în mișcări de locomoție”.

Nu putem să nu simțim violența, cruzimea, egoismul, minciuna și perfidia și să rămânem pasivi în fața acestei realități. Deocamdată unui rău i s-a răspuns cu un alt rău și acestui alt rău urmează să i se răspundă cu un rău și mai mare. Deie Domnul să nu fie așa!

Vavila Popovici – Carolina de Nord