Valeria Moroșan: Doar … Dumnezeu
Doar … Dumnezeu
de Valeria Moroșan
Când adevărul sacru cu biciul plumbuit
Azi paște herghelia minciunilor sfruntate,
Iar hrăpărețe molii blestemu-au împlinit
Din pavăza dreptății rozând cu voluptate.
Credința se fălește în lungile veșminte
Cu-n deget lung țintește din ‘naltele amvoane,
Toți regii lumii noastre meșteșugesc cuvinte
Și-aruncă nada morții, răscumpărând coroane.
Știința se îngâmfă privind biruitoare
Dar nu mai dăruiește lumina așteptată,
Cu ploaie de cuvinte și teorii bizare
Ne rătăcește mintea și calea cea curată.
Iubirea se grăbește și ca o vâlvătaie
Se mistuie-ntr-o clipă, redevenind cenușă,
Destine zbuciumate râzând se întretaie
Intrând înlănțuite pe-a rătăcirii ușă.
Lumina fericirii pe toți ne ispitește
Dar ca un clovn se-mbracă ducându-ne-n eroare,
Ne-aruncă-n competiții și se scălâmbăiește
Cu fața-i chinuită de vampa-nșelătoare,
Când visele, de-a valma se fură mișelește
Cu fețe adormite ne-ntâmpină copiii,
Privindu-ne-ntr-o doară cu-n rece ochi de pește
Doar Dumnezeu mai poate ca să-și mai ierte fiii.