Oana Moșniagu: Toleranță ZERO pentru violența în familie

domestic [640x480]

Într-o dimineaţă călduroasă de iulie, nu departe de Madrid, cineva m-a chemat să-mi spună o poveste. O experienţă tristă, asemănătoare multor altora şi, din păcate, prea cunoscută de noi, românii. Şi «… cum puteam ochi având să nu văz, văzând, să nu iau aminte, luând aminte să nu asemăn, asemănând, să nu judec binele, şi să nu pohtesc a-l face arătat compatrioţilor mei?», scria Dinicu Golescu în Însemnare a călătoriei mele/Editura Tineretului – Bucureşti, 1963.

Povestea Laurei începe în 1995, într-un oraş din vestul României unde îl cunoaşte pe viitorul ei soţ. Se îndrăgosteşte aşa cum un suflet tânăr o poate face la 20 de ani şi, formează o familie. La puţin timp însă, clipele frumoase se răresc, lasând loc certurilor, insultelor, violenţei. Cred că după aceste rânduri aş putea-o numi pe Laura şi Elena, Ana-Maria, Raluca sau Andreea…

În 2001 cuplul, care avea deja un băieţel, emigrează în Spania, cu speranţa de a schimba ceva, de a construi altceva, ca mulţi alţii, precum noi toţi. Relaţia dintre ei însă nu se schimbă. Gelozia lui atinge un nivel extrem, prin controale constante, acuzaţii fără fundament, defăimarea Laurei faţă de prieteni.

Ea trăia la fel, începea însă, să simtă diferit. O femeie lucidă, deschisă la nou, dornică de a învăţa şi a cunoaşte, a început să absoarbă puţin câte puţin din seva acestei societăţi care ne gazduieşte, astfel încât a înţeles şi a acceptat după trei ani de la venirea în Spania, că e o femeie maltratată. Totuşi, acceptarea realităţii nu a condus-o atunci către nici o schimbare. A continuat cu tatăl baiatului ei, trăind mereu cu teamă, dând explicaţii constante pentru tot ce făcea, căutând justificări pentru greşeli inexistente.

După câţiva ani, Laura rămâne din nou însărcinată şi naşte o fetiţă. Copiii cresc şi Laura începe să vadă dincolo de ea, dincolo de un trai pe care îl acceptase resemnată pentru ca ai ei copii să crească lângă amândoi părinţii.

De o despărţire de comun acord nu putea fi vorba; ea se transformase în sclavă, după cum îmi spune: domestică şi sexuală. Totul funcţiona după ritmul şi regulile lui. În caz contrar, pedeapsa! Laura intrase într-un cerc fără ieşire, bolnavă de stres şi de nefericire. Frica o oprea să facă ceva, o paraliza.

Dragostea de mamă a fost însă, mai puternică decât cea pentru ea însăşi. Voia să-şi vadă copiii veseli, preocupaţi de lucruri potrivit vârstei lor, să înveţe, să zâmbească. Începuse să

îşi dorească a schimba ceva, pentru copii, pentru ea, pentru familie.

În ciuda ameninţărilor cu moartea din partea soţului, în caz că-l denunţă, s-a decis. Cu ajutor din partea celor apropiaţi şi dragi, Laura a deschis ochii mari, a tras aer în piept, şi a marcat traiectoria pe care trebuia să o urmeze viaţa. A ei şi a copiilor! Decizia şi viitorul ei!

A urmat o lungă declaraţie la poliţie, cu Laura tremurând, doar că de data aceasta nu de frică, ci pentru emoţia libertăţii, pentru sfârşitul a celor 18 ani de calvar! A fost însoţită mereu. Poliţia, absolut profesional, i-a dat indicaţii în tot procesul care s-a desfășurat, pentru a fi în siguranţă.

Au trecut şapte luni de atunci, şi Laura trăieşte în linişte şi fericită alături de copii. Merge la un psiholog, gratuit, și, puţin câte puţin, învaţă să trăiască pentru ea. Are un telefon de urgenţă de la Crucea Roşie localizat oriunde prin GPS, cu un sistem astfel încât nu se poate închide decât de la instituția respectivă, cu singura responsabilitate de a-l avea mereu încărcat.

Acum, nu mai plânge, nu mai tremură, nu mai suferă. Are, în schimb, în privire, o licărire pe care o dă doar suferinţa. Pe lângă aceasta, o însoţeşte dorinţa fermă de a face ceva, de a schimba lucrurile, motiv pentru care a decis să spună public povestea. Pentru că, după cum spune Laura, lucrurile se pot schimba în viața altor femei maltratate de soții lor. Merită tot efortul!

 Violenţa domestică în Spania

În prefaţa textului de Lege 5/2005, din 20 decembrie, se specifică faptul că, Violenţa Domestică nu mai aparţine mediului privat, ajungând să fie recunoscută de către comunitatea internaţională, dar mai ales de către Uniunea Europeană, drept o violare a drepturilor umane.

Începând cu luna martie 1999, comunică acelaşi text, a început o Campanie de Toleranţă ZERO faţă de violenţa asupra femeii, promovată de căre Parlamentul European încă din 1997, prin care se caută mobilizarea opiniei publice astfel încât să aibă o atitudine negativă faţă de violenţă. Se subliniază, de asemenea, atenţia deosebită de care au nevoie femeile imigrante, printre altele, pentru situaţia de vulnerabilitate în care se află.

Cele 38 de articole ale Legii, cuprind măsuri complete de la detectarea cazurilor de violenţă asupra fameilor, pâna la combaterea acestora. Trăind în Madrid/Spania, la faţa locului, văd şi vedem cu toţii că legea se respectă. Măsurile se pun în practică. Cu toate acestea însă, încă mai sunt multe cazuri, deci mai e de lucru.

Institutul Naţional de Statistică publică pentru anul 2013 în Spania, în ceea ce priveşte violenţa în familie, 27.122 de cazuri, dintre care: 4.425 faţă de femei în ambientul familiar; în ceea ce priveste naţionalitatea, 3.181 europene. Pentru 2014, cunoaştem doar victimele mortale: 33. Şi dacă într-o ţară în care se lucrează în acest sens, se protejează şi se ajută victimele, există chiar ateliere de atenţie şi intervenţie pentru agresori (în cadrul Planului de coordonare şi Formare în Violenţa de Gen), ce se întâmplă în România? Cum creştem, cum ne educăm, cum gândim, pentru ca o femeie să ajungă să trăiască maltratată 18 ani?

Femeia din România

Suntem mai lenţi, e adevărat! De multe ori mai abitir decât melcul… Avem şi noi o lege, Legea 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, republicată în 2014. Teoria, perfectă! Noi avem 41 de articole, plus anexa, mai mult ca spaniolii. Dar cum rămâne cu practica?

De la televizor aflăm că, o femeie omorâtă e «victima unei crime pasionale», sau alta pe patul de spital, e întrebată «De ce v-a bătut? Ce-aţi făcut?» şi, «motivele… după publicitate». E foarte trist, dar adevărat, că ne înteresează doar ce-i senzaţional, grotesc sau ilar.

Printre români, după o statistică a INSCOP din 2013, 30,9% dintre subiecţi consideră că «femeile mai sunt bătute şi din vina lor». Studiul specifică însă, scăderea la nivel semnificativ a ideilor, printre români, precum «bătaia e ruptă din rai» sau «un bărbat care nu îşi bate femeia nu o iubeşte cu adevărat». Aşadar, lumea e în dezacord. Eu speram ca astfel de idei să fie eradicate.

Procentele pentru astfel de pierduţi, sunt între 6% şi 8%. Adică, 8 bărbaţi dintr-o sută, în România, în 2013, încă mai cred că, bătaia e ruptă din rai! 7 dintr-o sută, că, femeia e proprietatea bărbatului! Şi 6 dintr-o sută, că, dragoste fără bataie nu există!

Aceste aspecte întrec orice logică normală în condițiile în care vorbim de milioane de locuitori, în mileniul III, când în alte colțuri din lume aproape zboară maşinile şi în curând nu mai deschidem uşa cu cheia, ci cu formula «Sesam deschide-te!».

Unde ai rămas România, ţine-te după noi!

Mai sunt, din fericire, ceilalţi români, care luptă pentru un bine comun şi pentru o Românie visată. De exemplu, Centrul Perteneriat pentru Egalitate (CPE), care, prin proiectele derulate face paşi către egaliatea dintre bărbaţi şi femei, pentru eradicarea violenţei în familie, anti discriminare şi, mai ales, pentru educarea opiniei publice din România în sensul condamnării orcărui act de violenţă, discriminare sau excludere socială. Eu cred că drumul începe de aici. Lege există, să-i obligăm pe cei în măsură, să o pună în practică!

Documentare: Instituto Nacional de Estadistica- www.ine.es, Comunidad de Madrid- madrid.org, Noticias Tele5 din 2/08/2014, INSCOP Research- www.inscop.ro, Centrul Parteneriat pentru Egalitate- www.cpe.ro

Informaţii de interes pentru femeile de naționalitate română din Spania:

  • Telefon asistenţă pentru femeile victime ale violenţei: 012
  • Ghid pentru femei online: www.recursosmujeres.org
  • Serviciu gratuit de orientare juridică pentru femei: 917 206 247 (cu programare).

Pentru România: CPE: Telefon: 021/335 4175, 021/335 4180. E-mail: info@cpe.ro

Un material realizat de Oana Moșniagu