Tudor Petruț: Ada Solomon, primul producător român de film, nominalizat la Oscar

211

MINUTUL DE HOLLYWOOD / Oscar (de) colorat

TUDOR PETRUŢ (Los Angeles) – Dintr-o discuţie colegială am aflat că sunt aproape o mie două sute de regizoare de film şi televiziune, membre ale breslei regizorilor din Hollywood, cineaste mai mult sau mai puţin cunoscute publicului larg. La aşa o cifră, s-au plâns colgele mele, numărul celor care lucrează regulat, mai ales în televiziune, este foarte redus. Deci trebuie să facem ceva, cu toţii, ca să impunem producătorilor să angajeze mai multe femei-regizor. Să promovăm arta prin proporţionalitate şi nu neapărat prin calitate. Bineînţeles că ideea nu e nouă, dar a căpătat amploare anul trecut, de când cu #OscarSoWhite şi toată tevatura cvasi-politică de la decernarea premiilor Oscar din ultimii doi ani. Pentru că nominalizaţii nu au inclus minorităţi – ceea ce se traduce prin lipsa artiştilor de culoare sau latino-americani – s-a speculat (la fel de acerb, deşi în perioada pre-Trump) că Oscar-ul alb este încă o dovadă de rasism, de lipsa de sensibilitate multiculturală. O intensă campanie de presă marcată de obişnuita limbă de lemn a corectitudinii politice a forţat Academia de Film – cea care decernează premiile Oscar – să regleze conturi rasiale şi să atragă în rândul membrilor cât mai mulţi artişti ai minorităţilor. În egală măsură, Oscar-ul alb a creat atâta balast încât producătorii de film au luat în considerare, şi au produs, mult mai mult, pelicule cu personaje şi poveşti ale minorităţilor de culoare. Filmele anului au demonstrat că proporţionalitatea este un factor care marchează hotărârile producătorilor de film.

Magnaţii industriei cinematografice nu s-au sfiit, însă, să dea replica. Mulţi s-au exprimat clar că, în contextul globalizării pieţelor cinematografice, pentru a asigura succes de casă, publicul mondial preferă eroi interpretaţi de actori albi. Că sunt puţini actori de culoare care pot să ducă un film în spate, în întreagă lume. Că nu toţi telespectatorii vor să vadă în serialele TV o bucăţică de America, strada americană, diversă rasial şi cultural. Proporţionalitatea nu reflectă neapărat calitatea artistică, iar receptorul, publicul internaţional, nu pare interesat de propagandă şi corectitudine politică, ci de pelicule de valoare care să-i atragă în sala de cinema.

Ajungem astfel la nominalizările pentru Oscar ale anului. Diversitatea rasială a artiştilor nu este arbitrară, ci reflectă, în general, realizări artistice remarcabile. Că în fiecare an, filmele nominalizate sunt excelente. Nu cred că ar putea fi vreun dubiu că Emma Stone (“La La Land”) şi Casey Affleck (“Manchester by the Sea”) vor câştiga pentru roluri principale. Chiar dacă Denzel Washington a creat un personaj memorabil (în “Fences”, pe care l-a şi regizat), dar cam static emoţional, singura surpriză poate să fie Ryan Gosling (în “La La Land”), al cărui personaj este fermecător. Mult mai strânsă este competiţia pentru roluri secundare. La femei, Viola Davis (“Fences”) a câştigat mai tot, până acum. Deşi Octavia Spencer (adorabilă în “Hidden Figures) merită totuşi atenţie. La bărbaţi, Mahershala Ali (“Moonlight”) este favorit, deşi Jeff Bridges (“Hell or High Water”) sau Michael Shannon excelent ca întotdeauna în “Nocturnal Animals”, au realizat personaje mult mai nuanţate şi mai intense. “Moonlight” este însă filmul la modă.

Şi că să păstrăm – iarăşi – proporţia, probabil va câştiga regizorul Barry Jenkins pentru filmul la modă. Ar trebui să câştige Damien Chazelle pentru că este mult mai inventiv şi mai adânc în tragicomedia vieţii de Hollywood intitulată “La La Land”, filmul care de fapt a avut şi cel mai mare succes de casă. Pe acelaşi principiu, pentru scenariu original probabil va câştiga tot Barry Jernkins. Pare indiscutabil, însă, că Eric Heisserer a adus în discuţie o poveste mult mai interesantă, mai adâncă şi de impact umanist în “Arrival”.

De obicei, cineaştii uzinei de vise celebrează arta lor, pelicule care portretizează lumea hollywoodiană. Filme care renasc tradiţia marilor studiouri şi validează visul perpetuu de a ajunge pe marele ecran. Din aceste puncte de vedere “La La Land” este nu numai un muzical made în Hollywood ci şi o introspecţie în sufletul artiştilor care populează, cu mai mult sau mai puţin succes, lumea filmului. Mai ales că toţi am trecut, la un moment dat, printr-o criză de creaţie, de frustare, de accesibilitate, de validare din care puţini am revenit cu visurile nealterate, cu puterea de a continua, cu măcar un pic de succes care să ne îndulcească. Ca omagiu adus artei cinematografice, “La La Land” (care a câştigat aproape toate premiile până acum) ar trebui să câştige premiul Oscar pentru cel mai bun film. Din păcate, în această perioadă de luptă de clasă, de încleştare ideologică, s-ar putea ca votanţii Academiei de Film să cadă în plasa proporţionalităţii contra calităţii. Pentru a demonstra o nouă etapă, de trecere la Oscar-ul colorat, şi pentru a păstra legătura cultural-politică cu stânga liberală americană a partidului democrat, şi nuanţele anti-Trump ale lumii artistice, Academia s-ar putea să voteze, în contrabalans cu majoritatea celorlalte premii, ca “Moonlight” să fie considerat cel mai bun film al anului.

(Ada Solomon/Foto prin europeanfilmacademy.org)

Pentru noi, românii, poate are mai puţină importanță cât de politizată va fi gala decernării premiilor Oscar. Ce ne interesează cel mai mult, din mândrie patriotică, este premiul pentru cel mai bun film străin. Sperăm să fie decernat peliculei “Toni Erdmann”, minunatul film regizat de Maren Ade şi coprodus de Ada Solomon, primul producător de film român nominalizat la Oscar! Ar deveni o seară de neuitat pentru noi toţi cei de origine română care, cum, necum, supravieţuim în La La Land.

Autor: Tudor Petruț – California/USA

(Tudor este pe petrut.biz şi la @tudorpetrut)